(03.05.2002; 13:23)
În timp ce mergea isi putu zări gândul pitit după un vis. De ce se ascundea? Îl chema cu priviri rugătoare ca de orfan căci avea nevoie de el în drumul nou deschis. Gândul, văzându-i disperarea, se simți dintr-o data puternic, cuprins de-o maretie ce sta lipita de el ca haina de o rana sângerânda. Zâmbi ironic, ieși de după vis cu idei condiționale. Ce condiții ar putea pune un gând al renașterii? Se întreba în sine cazând ca traznit de deznădejde. N-avea nici o condiție. Icarion se apropie, îl lua usor de mana ca pe un copil parasit și-l ascunse grijuliu în buzunarul camasii din dreptul inimii; o sa ii tina ticăitul de urat.
A mers, a tot mers pana când oprindu-se și privind în urma zări pe iarba dimineții un cerc de pietre. Umblase în cerc cu gândurile aiurea fără sa ajungă totuși la nici o concluzie. Abia acum isi aminti ca, de fapt el se îndrepta către trandafirii ce-și odihneau petalele în soare la numai cativa metri de el. Se invarti în loc, zări trandafirii și de data aceasta se îndrepta cu pași siguri sau cate se poate de siguri pentru condiția sa, către ei.
Tăcere. Ignoranta. Isi pierdu iarăși curajul.

(29.06.2002; 3:23)
Mai privi o data în urma zărind cercul de pietre – reminiscenta a vieții trecute – apoi porni agale pe una dintre aleile parcului. Nu-și putea explica fenomenul ce-l reintegrase în uman. Înainta cu mâinile la spate și bărbia în piept scormonind cu privirea asfaltul poate-poate o găsi ceva și începu sa isi șoptească:
„Sunt reincarnarea unui individ din alta vreme. Insa nu mai am amintirile lui. Mă întreb pentru ce plătise el așa de scump pentru a fi metamorfozat intr-o piatra, deși pana la urma nu-i chiar rău. Nu-i rău deloc.”
Apoi tăcu. Zări intr-un unghi retras al parcului o banca micuța. Se hotari sa se așeze puțin, dar gândurile nu-i dau pace:
„Asta trebuie sa fie loc de întâlnire pentru indragostiti. Se ascund aici și-și șoptesc pateticele lor cuvinte de-amor amestecate cu mirosul secrețiilor carnale ce-i indemna sa fuga de lume. Știu sigur asta. I-am văzut și eu, pe când eram piatra. Șoptesc, se tot săruta și apoi… ah, mi-e sila… și eu ce caut în lumea asta, așa, gata crescut, cu gânduri de piatra și suflet de om? Mda… trebuie sa o caut pe domnita aceea…sufletul meu pereche.”
Când gândi aceste din urma cuvinte obrajii i se aprinseră, uitând toate afirmațiile disprețuitoare de mai înainte. Inima tresari plina de speranța. Poate ca e vor împlini pana la urma și ticăiturile ei; ca doar nu s-a muncit degeaba sa îl tina în viata. S-apoi daca se supăra, trimite vorba stelei sa apună, ea nu mai bate și gata cu noua lui viata, se face iar piatra. Zâmbi sarcastic. Sa vezi și sa nu crezi: soarta individului depindea de ea pana la urma. Gândul acesta ii dădu curaj și după inca vreo doua-trei zvâcniri mai puternice reveni la monotonia ei.
„Și pana urma – gândi Icarion – daca nu o mai caut deloc. Nici măcar nu știu de ce o caut. Nu-mi mai e draga, deși trebuie sa îmi fi fost. Am ajuns aici fără voie. M-au rupt din eternitatea mea de liniște fără sa mă întrebe. Pentru ce sa încerc a zbura acum, când știu ca numai daca încerc sa mai nalt mai sus de mediocritate zborul mi se va curma dramatic. Nu, nu… mai bine îmi curm zborul de-acum. Înainte de a mă lega în vreun fel de lumea aceasta. Am sa smulg penele aripelor una cate una pana când vor cădea singure de tot. Intre ignoranta umana, oferita la fiecare pas de privirea oricărui ins necunoscut, și ignoranta proprie pentru tot ce mă înconjoară, aleg singurătatea mea. Domnita, sa-și găsească un poet care sa-i sărute poalele rochiei și sa o înghesuie pe un colt de banca pentru a-și satisface dorințele. Eu n-o mai vreau. Nu mă mai întorc sa trăiesc în trecut. Totu-i prezent și viitor…sau mai repede un prezent etern… cel de piatra. Am sa isprăvesc chiar acum comedia asta!”
Spunând aceste lucruri isi scoase hotărât gândul din buzunar și-l arunca nepăsător în iarba ce mai păstra inca lacrimile nopții și porni către trandafirii ce îl aruncaseră în nebunia în care se afla. Mergând observa cum tot drumul era presărat cu pietricele din ce în ce mai mărunte. Asta însemna ca transformarea nu era completa, dar nici mult nu mai avea. O data ajuns în dreptul lor începu a le smulge mai intai cu furie petalele, apoi din ce în ce mai calm, căci îl cuprinsese o moleșeala plăcuta. Steaua lui recădea în bezna increatului. Bataile acelea nesuferite deveneau tot mai rare. Simțea cum încet, încet isi pierde cunoștința. Clipea des tremurând din tot corpul.
Totuși, printre ultimele clipiri reuși sa zărească privindu-l îngrozita o domnita cu chip de înger cazut. Þinea în mâini o foarfecă de gradina. Venise sa taie trandafirii pentru a-i limita unei glastre. Cu ultimele zvâcniri Icarion reuși sa mimeze un zâmbet ironic… nenorocita, l-ar fi ucis ea insasi și și-ar fi dat ultima suflare fără sa știe ce i s-a întâmplat…
Apoi simți cum cade în gol pe distante incomensurabile. Tot cădea intr-o bezna nesfârșita. Intr-un final se izbi de pamant și se crăpa în bucati mici, mici ca de nisip, damnat sa-și duca veacul căutându-și conștiința printre firele de nisip.
Zburase totuși prea sus…