Poarta aceea din scânduri albe, văruite, încadrată de stâlpi din fier ruginit, se afla în spatele grădinii, împleticită în ramuri de nebunele. Tare aș fi vrut să gust din ele, dar mă țineam deoparte cu necunoscutul cuibărit în inimă ca un cuc beat. Ceasurile băteau în sufragerie și în turla bisericii de vizavi. Fructele se conturau roșii și negre pe lemnul alb - amenințări rotunde. Aleea cenușie strălucea de cu noapte; aerul avea gust și miros de sare. Frunzele viței pălmuiau aerul dimineții albăstrite pe plopii drumului care urca urca și al cărui capăt nu îl vedeam de parcă nu ar fi ajuns niciunde - poate în cer?

Poarta era străjuită de un copac bătrân care nu cocea fructe ci obraji, întinzând cu brațe împletite leagănul ce scârțâia ca o roată de fântână. Frânghia după ploaie glăsuia așa, ca o poveste cu spânzurați; mi-era frică și de el și de aceea eram veșnic palidă ca un măr ananas.

Copiii din vecini se dădeau pe bicicletă pe drumul din spatele porții. Nu puteam s-o deschid, avea o încuietoare mare și ruginită în toate culorile ponosite ale curcubeului. Arăta ca un odgon de corabie, nu îmi încapea în palmă, scrâșnea amenințător și râsetele lor le auzeam de departe. Rareori îi vedeam, când mă înălțam pe vârfurile ascunse în ghetele de piele scorojită și îmi întindeam ochiul de melc printre două scânduri. De obicei, o bicicletă sprijinită de gard era singura urmă a trecerii lor pe acolo. Un monstru simpatic, făcut din două umbrele cu spițele răsfirate și două coarne de care putea fi luat - minotaur? bicicleta nu scotea nici un sunet. Doar atunci când veneau și plecau pe ea scrâșnea din pietrele drumului ca și când s-ar fi opus; speram în secret că îmi prefera contemplarea pasivă.

Nu priveam niciodată spre cer; se auzeau de acolo zgomote ciudate ca un mestecat de gumă și de pesmeți, câteodată stropea - era un alt monstru care de-abia aștepta să mă ia la mărunțit. Câteodata îi picurau balele pe mine și pe grădină. Mă întrebam dacă ridicând privirea l-aș vedea pe dumnezeu: un bătrân decrepit și gras devorând frunze și pânze de păianjen și împrăștiind peste tot firimituri în formă de grauri sau îmbucături mai mari cu ochiuri cât cepele - pe care ceilalți le numeau bufnițe. Puteau fi înțelepte resturile acestea care cădeau din gura marelui mâncău? Despre unele se spunea că aduc prunci, risipindu-i prin casele celor ce nu-și doreau; să fi fost și eu o asemenea rămășiță de timp regurgitat?

Într-o zi mi-am învins frica și am mâncat toate fructele roșii. Mai necoapte decât cele negre, speram să conțină un dram în minus de nebunie. Și atunci l-am văzut.

Stătea dincolo de poartă și meșterea ceva dintr-un lemn așa de crud că la fiecare tăietură de daltă ieșeau din el aburi. L-am urmărit privind printre două scânduri văruite, până le-a ridicat în picioare ținându-le de sfori. Ii semănau. Aveau toate pălărie de pai cu boruri late și haine peticite făcute din resturi de alte haine peticite. Fiecare vorbea cu altă voce pe care el o șuiera ca pe o limbă despicată din colțul gurii știrbe umbrite de musteața în spirală. Una dădea huța un leagăn de carton; alta mângâia fructele pe jumătate putrede de pe jos; a treia se dădea pe o bicicletă minusculă care scotea un cântecel la fiecare rotire de spițe. Și ultima, sub ploaia de firimituri - meșterul rupea din când în când dintr-un colț de pâine uscată - s-a îndreptat spre mine cu obrajii mânjiți, m-a arătat cu degetul și s-a înălțat în tăcere.

Sus, cerul era un gol nesfârșit. Drumul se oprea în pragul școlii. Pomul bătrân se scutura de mere ca un câine de pureci. Mama chema copiii la masă, aplecată peste pervazul ferestrei de la sufragerie.

De atunci plouă întruna.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.