voodoo people

Asta scria pe singurul perete disponibil din chilie. Toți ceilalți, șapte la număr, erau tapetați de sus până jos cu rafturi înțesate de cărți și ulcele țărănești pline de flori uscate, cu țesături în dungi colorate ca preșurile acelea țesute la război, poze îngălbenite și pagini de carte pe care scrisul decolorat devenise ilizibil. Câteva curele din piele împletită pictată manual în guașe și niște șiruri de usturoi atârnau de capătul ușii, ca în cramele de pe vremuri.

In afară de salteaua groasă acoperită cu o cuvertură din petice, trântită strategic exact lângă geamul care cobora până în podele, te mai puteai așeza pe niște perne de taburet capitonate cu postav roșu, la o măsuță de scris foarte joasă, făcută dintr-o tăblie de lemn scrijelit așezată pe un buștean uscat.

Bucătăria și baia erau totuna: despărțite de o perdea de stofă subțire, cu model careiat, ca o față de masă șterpelită din vreun restaurant rustic. O chiuvetă și o cadă din aramă coclită pe alocuri, un bufet de nuc fără părți sculptate, cu câteva farfurii și tacâmuri cumpărate de prin târgurile de artă populară, un săpun de seu și încă unul fantezist cu bucăți de portocală încastrate în miezul lui translucid - asta era tot ce se putea găsi în încăperea aceea destinată trupului, luminată printr-o lucarnă făcută din bucăți de sticlă colorată, ca un vitraliu rudimentar.

In chilie mirosea a tutun de pipă proaspăt ars. Din când în când, prietenii se adunau acolo să fumeze și să tacă în nesfârșite fantasmări colective despre cum era, sau ar fi continuat să fie viața lor, cu Călugărul printre ei. El știa să spună ceea ce visau ei în cerc, adunați la măsuța rotundă. Și chiar dacă nu ar fi rostit-o, ar fi găsit, din vârful săgeții cu care cândva se legase poate de tigrul acela, urma drumului scrijelit in lemn.

Călugărul era genul de om care străbătea orașul dintr-un capăt în celălalt fără să se oprească, fără să ocolească, fără să se intimideze și fără să dea cu fruntea în indicatoarele stradale, chiar dacă le avea la nivelul privirii. Trecătorii întorceau capul, trecătoarele se opreau cu răsuflarea tăiată și multă vreme nu își reluau drumul, iar unele uitau încotro porniseră. Nu era frumos, dar ceva rotea în jurul lui, ca o ceață impenetrabilă. Călugărul era un sfinx printre castele de nisip în curs de prăbușire.

Venise de niciunde într-o dimineață de toamnă fără verde în frunze. În cufărul de dimensiunile unei machete de corabie aducea, legate cu sfoară, o piele de boa, o piele de tigru, o carte cu scoarțe încrețite din piele de elefant și un vârf de săgeată făcut din os pe care se mai putea citi în vinișoare bordo povestea crudă a unui safari ilegal.

Purta bocanci militari, înșiretați până sub genunchi, pantaloni de cowboy și o haină lungă dintr-un material nedefinit; la gât avea o eșarfă rotită neglijent de mai multe ori. Eșarfa asta i-a făcut pe mulți să creadă că e pictor, dar nimeni nu știa cu ce se ocupa în realitate Călugărul. Multă vreme, au plutit asupra lui suspiciuni felurite. Unii spuneau că vine din Africa, alții, că este de origine nordică, din cauza ochilor de culoarea fiordurilor și a pletelor peste măsură de lungi, învălmășite șuviță cu șuviță în gulerul ridicat al hainei. Erau unii care se temeau de el și îl bănuiau că ar fi vreun traficant de droguri, sau un terorist deghizat în rasta man.

Cei cu care se împrieteni prin crâșme în primele săptămâni de la apariția lui insolită în peisajul orașului bântuit de artiști mai mult sau mai puțin tipici în stilul lor de hippie obosiți, i-au spus Călugărul din pricini total necunoscute; totuși, asemănarea dintre numele acesta ad-hoc și felul în care viețuia era evidentă. De vină era și locul pe care și-l găsise, apartamentul strâmt de la ultimul etaj al unui bloc vechi crescut direct în pădurea de la capătul liniei troleibuzului 30, și pe care îl umpluse cu lucruri dar spre care nici o femeie nu găsise drumul.

De felul lui, Călugărul era un povestitor cu har, dar nici una din povești nu părea să îi aparțină în vreun fel, niciuna nu îl integra. Povestea despre alți oameni, din cele mai felurite locuri ale lumii, și din cele mai uitate de civilizație. Singurul lui interes părea să fie colecționarea de obiecte tradiționale, cu care își umpluse casa, și printre ele nu amestecase ce se putea să fi adunat din alte zone. Pieile cu care venise în cufărul de dimensiunile unei machete de corabie le păstra acolo. Nu vorbea nimănui despre ele, dar uneori le scotea, le înfășura în jurul trupului și adormea profund. Așa l-am găsit într-o seară de noiembrie, dormind profund înfășurat în pielea de boa, în pielea de tigru; cartea încrețită îi servea de pernă pe salteaua de lângă geamul curgător până în podele.

La fel îl găsiți la Bellu, dacă săpați adânc. Are un loc marcat de un granit nefinisat, în capătul cel mai îndepărtat al unei alei secundare, una din sute. Pe piatră au gravat Călugărul, și au inclus, cu o montură cimentoasă, vârful de săgeată de pe care ploaia nu a șters încă sângele. Călugărul nu a murit de supradoză, nici de remușcare. Nici cu tristețe nu a plecat din lumea pe care o cunoștea mai ales în detaliile acelea de care majoritatea oamenilor nici măcar nu au habar că există - și de unde apăruse, la un moment dat, și el.

In seara asta șed la masa scrijelită, în tăcere și fum, laolaltă cu umbrele. Sunt prima femeie care a intrat vreodată în chilie. Când plec, să nu uit să îmi iau săpunul de portocale.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.