De fiecare dată
când mă întorc acasă de la servici
în același loc
pe mijlocul străzii
în care locuiesc
întâlnesc un băiat nătâng
idioțenia sa
provine din naștere
când un doctor
l-a scos din pântecele mamei
cu forcepsul
și i-a provocat
o leziune cerebrală
fac o asociație dintre tont
și o întâmplare din copilărie
când un plop
s-a prăbușit peste o mașină
acea zi s-a dislocat
în mintea proprietarului
din structura celorlalte zile
care formează intervalul existențial
și s-a conturat distinct, separat
numindu-se nenorocire
nătângul se aseamănă cu mașina
nu-și simte prostia și demența
doar părinții lui suferă
ca și proprietarul mașinii
tontul mutilat cerebral
și mașina maltratată de copac
nu suferă
zâmbesc strâmb existenței –
viață meschină
care a împăiat pentru totdeauna
destinul unui om
și a făcut din judecata lui
o schimonoseală și o scleroză.

Pe aceeași scară
a blocului în care locuiam
stătea o femeie
fără un obraz
făcuse o tumoare a gurii
și doctorul a fost obligat
să-i extirpe obrazul
prin gaură
i se vedeau dinții, limba și cerul gurii.

De câte ori mă plimbam
prin parc
zăream o țigancă tânără
cu picioarele goale
indiferent de anotimp
zdrențele atârnau pe ea
ca o materie soioasă și descompusă
avea o față simpatică
pe care zâmbea necuviința și obrăznicia
însă era întreagă la minte și la trup.

Stau în cameră
și în timp ce scriu
în minte mă sfredelește sâcâitor
o dilemă acută :
dacă aș fi pus să aleg
între idioțenia și sminteala băiatului
femeia fără obraz
și țiganca în zdrențe
pentru cine aș opta ?

Recurg la un subterfugiu :
las pe cititori să aleagă
și îmi păstrez pentru mine însumi
opțiunea
ce bine totuși
că sunt eu însumi
și nu altul !