Capitolul 5






Atacul lupilor a început spre miezul nopții. S-a văzut întâi o mare vânzoleală aproape de linia orizontului pe care se așezase luna ca o tingire țigănească de aramă. După o vreme, lumina albăstruie, neclintită, a prins sclipiri aurii, revărsându-se în pulberi fine peste pădurea înțepenită în ger. Zăpada a înghețat în troiene uriașe adunate de viscol în stranii catedrale. Pe sub văzduhul casant, limpede, umbrele mărunte, cenușii s-au mișcat repede dintr-o parte în alta a depărtării. Se părea că ființe fantastice se adunau pentru a săvârși un ritual ancestral. Nu înțelegeam aproape nimic din foiala asta care se petrecea învelită în praful lunar. Deodată, în salturi înalte, apărând și dispărând printre trunchiurile amorțite ale fagilor, au pornit spre cabană. Un urlet prelung, adânc a sfâșiat cu brutalitate pacea nopții, împrăștiind în toate părțile țăndări din cristalul albăstrui al cerului. Pădurea însăși a amuțit de groază că va fi fost strivită de ecoul care s-ar fi întors în avalanșe imense. Apoi, când luna ajunsese în creștetul pădurii, văruind în alb trupurile mișcătoare de pe crestele zăpezii, liniștea se îndesi din nou, arcuindu-se peste pământul în hibernare. Mogâldețele cenușii dispăruseră într-o văioagă care se încolăcea spre apus, ca să se piardă în falia deschisă la intrarea în pădure, pe unde ocolea spre stânga drumul forestier.
Am respirat ușurat. Un lemn s-a răsturnat în vatră, împrăștiind în jur mii de scântei care s-au stins într-o clipire disperată. Luna a ajuns acum într-un colț de fereastră, zmălțuind odaia care mirosea a rășină de brad călduță. Era atâta liniște încât parcă se auzea respirația lui Dumnezeu. Am zâmbit încântat; izbutisem să descopăr o metaforă care înlăturase nesiguranța și teama. Am repetat-o de câteva ori ca s-o aud cum sună în contact cu aerul. Vibrația sunetelor s-a împerecheat cu ondulația luminii roșietice a focului, picurându-mi în suflet împăcarea.
Am încercat, prin toate tertipurile cunoscute, să alung orice impresie care m-ar fi putut împiedica să visez. Am sfârșit lamentabil: suferința îmi accentua spaimele de tot felul. Lucrurile sunt mult mai simple, îmi spuneam pierit. Dar noi, cu spaimele noastre, le complicăm insuportabil. Iată, mă consolam, am crezut că șansa mea, unica mea șansă, a fost aceea de-a privi oamenii în față, de-a le spune cum… Adică, am crezut în cinste indiferent de ideologia la care aderasem. Fiecare ideologie care ajunge expresia puterii, încearcă, prin metode proprii, să distrugă chiar și germenii celei înlocuite. Erorile sunt astfel inevitabile. Ordinea de stat socotită și declarată de fiecare dată ca fiind perfectă este apărată cu aceeași fervoare oarbă și orice împotrivire este zdrobită în fața perspectivei de-a pierde privilegiile care să absolve unele ființe de blestemul muncii . Ce vină am eu, prin urmare, că Mihnea n-a înțeles? În prăpastia unde s-a prăbușit el, ajung toți utopicii care cred că, dacă la început a fost cuvântul, el poate deveni și armă. Da, poate, dar atunci când împrejurările o cer. Or, acum, în acest timp concentraționar, nu este posibil. Sistemul de supraveghere este atât de rafinat, încât gândul nu mai este o taină. Dacă viața este darul lui Dumnezeu, cu atât mai mult nu merită sacrificiul întru cinstirea sa!
Mă linișteau aceste gânduri, dându-mi iluzia că aș avea capacitatea de-a ieși din mediocritate. Nici nu mă interesa prea mult adevărul lor. Nu conta în fața eliberării mele de o asemenea povară. Îmi regăseam trăirile și forța de-a supraviețui, gura de oxigen pentru încă o zi. Devenise o necesitate imperioasă. De exemplu, ori de câte ori oboseala mă îngenunchea, mă salvam compunând asemenea comentarii. Paradoxal, chiar dacă nu credeam până la capăt în taina cuvântului, prin el mă regăseam, purificându-mă. Parcă dintr-un colț neștiut al ființei, energiile se revărsau tumultoase, îmbătându-mă cu iluzia că-mi sunt mie însumi stăpân. De fapt, tot ceea ce am făcut până acum, bun sau rău, aici își are originea, în aprecierea forței care zăcea în mine ascunsă. După o vreme, pe nesimțite, pofta aceasta nesățioasă s-a întins ca o molimă. A apărut greața…
Teodora însă detesta acest joc din motive obscure. Sincer vorbind, violența ei furibundă, cu care respingea aceste momente, la început m-a surprins, lăsându-mă fără grai, apoi m-au iritat. Nu găseam nici o explicație rațională acestui comportament. Revelația a venit mult mai târziu, într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Ne aflam, așa cum se obișnuiește, la strângerea recoltei de cartofi de pe hotarele Prejmerului. Era frig, și ploaia măruntă, pătrunzătoare nu mai înceta. O ceață deasă și umedă se târa de colo-colo peste câmpul fleșcăit. Ne înghețau degetele, ne amorțeau picioarele, încovoiați peste pământul apos. Oamenii începuseră să murmure. Pe la ora prânzului, câțiva șefi de secție au încercat să mă convingă că nu se mai poate continua. Eram pe punctul de-a accepta situația, când, dinspre capătul tarlalei, a apărut Teodora. I-a privit pe toți, pe rând, ca și cum i-ar fi cântărit. Un zâmbet răutăcios i s-a strecurat în colțul gurii. Picuri de apă i se scurgeau pe obraz, adunându-se deasupra bărbiei. „N-am înțeles!” a zis ea, oprindu-mă cu un gest ferm al mâinii, adică, taci, nu vezi că vorbești prostii! M-am simțit jignit și am vrut să ripostez. Ostentativ, mi-a întors spatele. „Tovarășe Borcoman, noi trebuie să avem câteva explicații, a șuierat ea cu privirea ațintită în obrazul bărbatului zgribulit din fața ei. Până nu terminăm norma ce ni s-a dat, nu pleacă nimeni. E limpede, tovarășe, Dionisie Borcoman?”
Cu capul între umerii ridicați ca și cum s-ar fi așteptat la o nouă lovitură, de astă dată și mai puternică, Dionisie s-a îndepărtat cu pași mari. „Du-te-n mă-ta de curviștină”, l-am auzit înjurând. O făcuse în așa fel încât să se audă, cu siguranță. Teodora a tresărit, fața ei s-a umbrit pentru o secundă, doar o clipă negura i-a alunecat peste obraz. Când s-a întors spre mine, în ochii ei se vânzolea furia. „Papă lapte!” mi-a spus printre dinți. Acum, într-o fulgerare, a fost devastată de sentimentul puterii. Izbutise să pună la punct pe cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut vreodată. Și cel mai periculos. Fiindcă atacurile lui erau prin surprindere și totdeauna bine gândite, încât nu-l puteai acuza niciodată de nimic.
Infuzia de voință cu care Teodora încerca să mă revitalizeze era din ce în ce mai puternică. Cu dibăcie, cu migală de păianjen, reușise să țeasă în jurul meu o pânză elastică și rezistentă care să mă apere de „intemperiile sociale”, cum se exprima ea, mijindu-și ochii a răutate. Când mi-am dat seama că devenisem o biată marionetă în mâinile ei apucătoare, era prea târziu. M-a cuprins groaza, toate credințele mele adunate cu sârg în atâția ani de înrobire s-au prăbușit ca un castel de nisip. S-a dovedit apoi că nu fusese decât o impresie falsă, fiindcă Teodora s-a retras câteva luni în tăcerile ei întunecate, când orice încercare de-a ajunge la ea se frângea în nevăzute bariere.
„Ceea ce spui tu e o inepție, m-a întrerupt Mihnea, după ce, mai bine de un ceas, m-a ascultat cu capul lăsat într-o poză de autentică mirare că-i făceam asemenea confidențe. Cum îți închipui că aș fi capabil, după ce am renunțat în văzul lumii, să mă culc cu logodnica ta?… Pentru mine Teodora este un capitol dureros… și încheiat… Un eșec supărător!” Nu este logodnica mea, am ripostat enervat că se insinua cu atâta grosolănie că încălcasem principiile morale ale societății. (Adevărul e că mă iritase repeziciunea cu care Mihnea îmi demascase intențiile și nu găseam ieșire rezonabilă din impas). „Mă rog!” s-a scuzat el jignit de situația în care-l împinsesem. Și eu, care din ce în ce mai mult eram încurajat de impresia că Mihnea se rostogolea în gol, am zis: Dar la urma urmelor nu despre acest lucru e vorba, ci despre principiul după care te conduci în viață. Din prietenie, numai din prietenie, îmi fac datoria și-ți atrag atenția că ai început să greșești. Nu știu sub a cui influență nefastă ai căzut. Bănuiesc, dar n-am căutat încă probe. Þi-am mai spus și altă dată că nu-mi face nici o plăcere să muncesc ca să te aduc pe calea cea bună. Dimpotrivă, te-aș lăsa în pace să te îngropi singur. Ar fi pentru mine o clipă de bucurie să te văd în genunchi. Se pare însă că partidul are nevoie de tine. Și eu sunt un soldat disciplinat. Recunosc că ești un excelent profesionist. Dar sunt obligat să spun, în același timp, că din punct de vedere politic ești un primitiv. Apreciezi greșit, eronat toate situațiile. E posibil ca originea ta chiaburească să-ți joace feste. Nu știu! Presupun. În tot cazul, ești un dușman în devenire și, după părerea mea, reeducarea ta costă mult mai mult decât ceea ce am putea obține în urma activității tale. Am discutat această problemă și cu tovarășul Moise Panait, care are incomparabil mai multă experiență, și cunoaște oamenii ca pe propriile-i buzunare. Se pare că raționamentele sunt de ordin superior, pentru că tovarășul director a încercat să mă mobilizeze, să-mi explice o serie de chestiuni deosebit de importante… Numai o clipă, lasă-mă să termin! Bănuiesc că altă ocazie ca să stăm de vorbă, nu se mai ivi. Cel puțin din partea mea. Și vreau să lămurim toate lucrurile. Tu crezi că eu sunt un fanatic. Nu tăgăduiesc, că n-are nici un sens. (Deși, acum, îmi aduc aminte că Mihnea n-a schițat nici un gest prin care să înțeleg că ar avea măcar intenția să mă contrazică. Nu știu de unde am avut sau a apărut această senzație! Poate ea exista doar în mintea mea ca o înscenare a pretențiilor mele tot mai evidente că aș avea abilitatea de-a pătrunde tainele semenilor mei. Da, acesta trebuie să fie explicația înfumurărilor mele ulterioare, care m-au înstrăinat definitiv de lumea în care trăiam). Măcar am această calitate, am adăugat, zâmbind ușor descumpănit de imobilitatea feței lui, de ochii strânși cu care mă fixa. Cred în partid, și-n ceea ce face acest partid, fără rezerve. Tu ai îndoielile tale împotriva tuturor evidențelor. E bine să ai îndoieli, e frumos, e omenește, dar există o măsură în toate. Realitatea te contrazice. Uită-te în jurul tău! Comunismul sau, mă rog, socialismul ca primă etapă de înaintare spre comunism, e mai corect spus așa, a reușit să dea fiecăruia, indiferent de valoarea lui ca individ și așezarea lui în sistemul macrosocial, un gram de salam, o bucată de pâine, o facultate la prețuri derizorii, o casă deasupra capului. Deci, noi suntem cei mai aproape de învățăturile creștinismului, de instaurarea împărăției lui Iisus Cristos. Codul eticii și echității este ce altceva decât transcrierea modernă a celor zece porunci. Văd că te amuzi! E treaba ta. Știu, preluarea critică n-are nimic comun cu dogma. Există o incompatibilitate flagrantă între dogma creștină, așa cum a fost ea elaborată de Iisus și transmisă de apostoli, oameni simpli, inculți, superstițioși – intenționat aleși pentru a nu-și da seama de scenariul colosal pus la cale - , și cercetarea științifică care înlătură și preia sâmburele roditor. (Multă vreme am crezut în această „teorie” și am încercat s-o impun cu nemăsurat orgoliu. Nu pricepeam deloc de ce oamenii, aparent, o acceptau, dar rămâneau pasivi când le ceream părerea… Mă gândeam că în fața misterelor creștine spaima devenea paralizantă. Or, punerea în balanță cu comunismul, care a eliminat treptat biserica până la desființarea ei și a distrus credința în om și din om prin mijloace de neînchipuită duritate, era o periculoasă (și prefăcută?) erezie. În sufletele noastre, înlăturarea credinței ar fi însemnat, în primul rând, distrugerea oricărei speranțe. Și fără speranță nu se poate trăi în nici o epocă, indiferent de organizarea ei socială. Omul are imperios nevoie să creadă că există deasupra lui cineva care poate să-l iubească și să-l pedepsească, oferindu-i alternativa binelui și-a răului. Socialismul n-a ținut cont de aceste fapte și, în vanitatea lui fără margini, a avut impresia iluzorie că poate umple golul de el însuși săpat cu principii și precepte întruchipate în niște oameni care s-au prăbușit sub povara destinului lor omenesc).
Am continuat atunci, din ce în ce mai nestăpânit, plimbându-mă prin biroul îmbâcsit de fum de țigară, miros grețos de metal topit și mâncare râncedă: Toate acestea nu le poți nega decât dacă ești de rea credință. Îmi place să cred că încă n-ai ajuns cu degradarea până aici. În treacăt fie spus, lucrurile sunt mult mai complicate și mai complexe… „Adică eu sunt un idiot!” a exclamat Mihnea cu reținută furie. Ei, fii serios! m-am prefăcut împăciuitor, mascându-mi rapid, printr-o întoarcere pe călcâie, frica unei reacții necontrolate. De aceea, am încheiat brusc: Mai vorbim!
Imediat am regretat. Trecusem pe lângă o ocazie unică de-a afla mai multe amănunte care să-mi fie de folos cândva. Reușisem destul de bine să-l provoc, să-l înfierbânt ca să-l trag de limbă în voie. Mihnea era, în general, un om echilibrat, cumpătat, taciturn în cele mai multe cazuri, dar, când se rupea zăgazul pe care și-l ridicase printr-un asiduu exercițiu de educație a voinței, era o victimă sigură.
„Ești un bleg!” a replicat disprețuitoare Teodora, care, călcând rufe ghemuită pe covor, urmărise cu aparentă indiferență toată vorbăria mea. Știam că o interesase în cel mai înalt grad și, de aceea, i-am râs în nas: Greșești! Mihnea poate fi o canalie, dar una genială. Teodora, după o clipă de gândire, și-a revărsat furia în gesturi largi, dezordonate; s-a calmat la fel de repede. „Ești un tâmpit, a râs ea în silă. Ești un mare tâmpit dacă ai impresia că Mihnea e un tembel pe care să-l răsucești cum vrei cu sloganuri ieftine. Ca oricărui intelectual veritabil, îi repugnă, urăște chiar, evidențele. El caută sensuri și esențe… (Câtă ironie! am gândit îngrozit. Numai ea e capabilă să fie nimicitoare în felul ăsta!). Confortul răspunsurilor contrafăcute îl face să fie suspicios, am fost din nou atent la spusele ei. De ce crezi tu că se încearcă să fie ținute departe de viața socială asemenea ființe? Că apar ici acolo, că li se spune că sunt o forță, e formalitate goală. Cei care au crezut cu adevărat că locul lor este aici, în miezul evului aprins, cum zice poetul, au devenit colaboraționiști de cea mai joasă speță sau dușmanii lor și ai propriului popor. Întotdeauna a câștigat cel care a știut că exploateze cu abilitate naivitatea și suspiciunea lor, angoasele și orgoliile lor, anxietățile. E la mijloc o subtilitate propagandistică pe care, slavă Domnului, n-am dibuit-o, deși se folosește de la întemeierea Romei. Nu-i nevoie decât să le servești apă chioară îndulcită cu zaharină. Pricepi ce vreau să zic?”
Da, parcă are dreptate, am gândit intrigat că a doua oară pierdusem întâietatea, fiindcă ezitasem să speculez spaima Teodorei în fața abstractului. Pur și simplu nu avea capacitatea de a-l recepta. Se mișca greoaie ca o pasăre îngrășată peste măsură, înspăimântată de iminența sfârșitului. Șovăitoare în acest registru, avea totuși conștiința că ar putea suferi înfrângeri zdrobitoare. Uneori cu eleganță, alteori cu brutalitate, cum simțea că se apropie de forma abstractă a gândirii, dezerta sau, după împrejurări, risipea, asemenea sepiei, cerneala sufocantă a disprețului. Pierdusem, sigur că pierdusem, pentru că voisem să fiu pentru prima dată cinstit, fără nici un ocoliș ori improvizație. Dezamăgirea a fost mare, dar mă consolam cu gândul că măcar încercasem. Tăiasem o breșă în zidul așezat de Teodora între noi, între noi și lume. Nu știu ce se petrece cu mine, am zis, aprinzându-mi o țigară cu mâinile tremurânde. De la o vreme îmi este frică să mă apropii… să încerc… să… să caut rezolvări. Și Teodora bănuitoare: „Nu înțeleg!” Uite, am reluat prudent, înainte aveam mare încredere în concluziile la care ajungeai tu. Acum însă… Am tăcut ca să nu simtă emoția care mă bântuia. „Þi-am cerut eu vreodată acest lucru?” a întrebat iritată.
Am negat cu încăpățânare. Ea m-a bătut ușor cu degetele peste obraz. „Trebuie să lăsăm ceva în urma noastră, nu-i așa?” a zis ea cu glas schimbat, răgușit, scuipând fumul țigării în oglinda din fața ei, încastrată într-o ramă cu trandafiri rotunzi ca niște baloane. Du-te-n mă-ta cu lozincile tale cu tot, am înjurat în gând scos din sărite. Ce să las în urmă! Doar o bășină colorată! Þi-ai vândut sufletul ca să intri în elita puterii și-ai nimerit în hazna. Simți cum se naște tot mai puternică aristocrația roșie și-ai mirosit festinul care urmează. De aceea ești în stare să-ți sugrumi chiar și propria mamă. Dar vedem noi! Ce să vedem? Să fim serioși. Socialismul biruitor, o mistificare grosolană. Numai în capul unor analfabeți ai puterii există ideea că lumea va fi vreodată toată socialistă. Care popor e atât de nebun să dea pasărea din mână pentru cea de pe gard, să arunce peste bord bunăstarea relativă pentru o împărăție iluzorie a belșugului? Hai, deșteapto, spune-mi! Zi tu de ce n-a mai trecut nici o țară în ultimii patruzeci de ani la socialism, deși condițiile sunt coapte și răscoapte? Nu e suficient să afirmi ca un papagal superioritatea unei orânduiri, ci trebuie să și existe efectiv. „De ce nu spui cu voce tare ceea ce gândești”, s-a răstit Teodora, pierzându-și răbdarea.
Acum, aruncând cu picioarele pătura, Teodora și-a dezvelit pulpele suple, care sub lumina gălbuie, zbârcită a înserării, căpătaseră culoarea cărnii intrată în putrefacție. S-a foit nemulțumită de poziția în care ajunsese cu capul, a mormăit, plescăind din limbă de parcă ar fi gustat aerul, a ridicat un picior, încălecând peste pătură. Am privit-o încântat de toate aceste gesturi. Acum mi se părea că se apropiase de starea ei normală de femeie pe care, în momentul treziei, o alungă cu scârbă. În ultimul timp am încercat din răsputeri să-i sfărâm aureola dramatică pe care i-am conferit-o din neglijență. Era un lucru extrem de dificil, fiindcă egoismul ei se agăța ca vâscul de tot ceea ce credea că-i aparține de drept. De multe ori, când făceam dragoste, o surprindeam privindu-mă cu acei ochi ficși, scânteietori, de pasăre de pradă. Mă consumam într-o secundă sub teroarea aceluiași sentiment verzuliu al ridicolului; acum, zâmbind triumfătoare, devenea fierbinte, devorându-mă. Era ca o lovitură năpraznică în plex; abia respiram, abia izbuteam să-mi mențin cât de cât limpezimea minții sub presiunea ei extraordinară, care mă ținea deasupra cearșafurilor mototolite și umezite de sudoarea acidă a trupurilor contorsionate până la a trece unul prin altul. Îi simțeam oasele bazinului lovindu-mi pântecul, mi se părea că, pătrunzând-o, mă pierd, alunec, cu amândouă mâinile îi ridicam capul, zdrobindu-i buzele amărui din cauza tutunului, și sânii înfipți în pieptul meu. Apoi, indiferentă, distanțându-se mereu, se învelea în cearșaf și, fără să-mi arunce măcar o privire, intra în baie. Știam că din acest moment nu mai însemnam nimic pentru ea și eram aruncat deoparte, ca o zdreanță uzată și slinoasă. O priveam fascinat, prin ușa întredeschisă, cum își curăța trupul acela flexibil, frumos, mlădios, mângâindu-și îndelung cu palma săpunită sânii, șoldurile, pulpele, sub zbaterea apei, care le dădea străluciri nefirești. Se îmbrăca alene, cu gândul în altă parte, fără nici o ordine în mișcări, cu gesturi deslânate. Se pieptăna în silă, iar când pieptenele se împotmolea în părul roșietic și cârlionțat, întotdeauna tuns scurt ca al unei negrese, trăgea de el cu brutalitate, dându-și capul pe spate. O insatisfacție imensă se instala greoaie între noi, plutind ore în șir. Așadar, miracolul se risipise, nimic nu mai era de văzut și înțeles!
Mă chinuiam să descopăr sensul acestor transformări. Cu cât încercam mai multe variante, cu atât îmi dădeam seama că mă afund în mocirla presupunerilor, îndoielilor fără nici o finalitate. Teodora se prefăcea dispusă să mă sprijine în toate inițiativele mele, dar, cu subtilitate cinică, paraliza aceste încercări. Orgoliul ei nemăsurat nu-i permitea să se împartă cu nimeni, setea ei de-a stăpâni îi alterase trăirile până acolo încât nu mă mai recunoștea drept partener. Mă stăpânea spaima aceea gângavă, gelatinoasă, care-mi îngheța sângele în vene, blocându-mi orice încercare de-a ieși din starea de neputință în care ea mă împingea încontinuu. Sufeream fizic. Aveam senzația că mă prăbușesc, orice neînsemnat disconfort al organismului crea panică. Frica se instalase în fiecare fibră, exacerbând sentimentul morții. Mă regăseam îngrozit în fața pieirii, scăldat în sudoare rece. Oare de ce trebuie să mor? De ce Dumnezeu nu ne-a iertat pentru uciderea Fiului Său nici după două milenii? Gândul revenea mereu obsedant, sâcâitor, istovitor. Mergeam pe stradă și deodată ideea că pot muri în orice clipă se înfigea cu brutalitate în creier, dându-mi o stare de amețeală alarmantă și neputință totală. Anticipam cu disperare următorul pas, încercam să-mi controlez organismul și să-l aduc în stare de echilibru. Trebuia să găsesc neapărat, un pretext prin care să schimb imaginea cenușie și convulsivă care amenința să mă arunce în praful străzii. De exemplu, chiar și faptul că mă aflam întâmplător în fața unui spital sau în apropiere putea să înlăture tensiunea și să-mi restituie grăuntele de siguranță, care să-mi regleze ritmul vieții. Nu sunt bolnav, repetam în neștire înfierbântat de căutarea unor argumente mai solide decât un simplu enunț. Sunt sănătos! Dumnezeul mă-ti de idiot!
Mă miram prostește de ura care încăpea în sufletul meu. Întrebările îmi mureau pe buze; apoi renunțam, lăsându-mă târât de întâmplare, de împrejurări; îmi era suficient că existam; mă bucuram că mă trezeam dimineața fără să rămân prizonierul nopții. Era, cum să spun, o fericire sălbatică, supradimensionată de instincte…
Sincer vorbind, aceste îndelungi și chinuitoare dialoguri îmi dădeau senzația că mă eliberez de toată zgura adunată în zilele cu plenare și ședințe, cu analize și consfătuiri, cu simpozioane și colocvii. Aveam uneori impresia că, într-adevăr, totul murise în mine și atunci mă apuca spaima, folosind tot mai des și mai intens aceste exerciții pentru apărare de ipohondria care se instalase apăsătoare. Simțeam că viața mea de până acum fusese un continuu și dureros eșec. Tu știi ce înseamnă acest lucru, și să nu te poți întoarce, oricât te-ai strădui? L-am întrebat pe Mihnea, care mergea alături de mine cu capul în pământ. „Tu chiar n-ai sentimentul vinovăției?” a susurat el mai mult pentru sine. Da, mă, nu-l am! am exclamat răvășit de faptul că Mihnea intuise această infirmitate.
Acesta era adevărul. Consideram că întotdeauna încercasem să mă mențin în limitele unei normalități evidente. Nu aveam ce să-mi reproșez. Și nici nu-mi făceam procese de intenție pentru ceea ce se întâmplase la instaurarea noii orânduiri. Ce făcuseră acei oameni pe care-i vedeam pe la ședințele festive nu mi se părea nici eroic, nici condamnabil, ci îi admiram pentru că avuseseră puterea să pună la cale o revoluție, și, în aceste revoluții, oamenii mai și mor. Conștiința mea putea să-și ducă tainica ei viață în liniște. Nu vedeam nici o contradicție între angoasele mele și imposibilitatea de-a mă simți vinovat. Dimpotrivă, îmi spuneam fericit, omul e clădit pe contrarii, viața însăși e un permanent du-te-vino. Din acest motiv, ceea ce s-a întâmplat cu Mihnea nu m-a afectat decât așa, în general. În sinea mea eram doar furios că pierdusem confruntarea cu acest individ incapabil de-a se adapta. Nu-mi păsa că gruparea lor, atât de neînsemnată cât fusese, reușise să răstoarne ordinea socială din care făceam parte. Eram dezamăgit că pierdusem copilărește. Atât și nimic mai mult!
Dezastrul nostru, al acestei lumi care se autointitula desăvârșită în toate mai mult decât raiul creștin, l-am perceput, în primul rând, ca pe o înfrângere personală. Nu împărtășeam încrâncenările Teodorei și nici suferința ei teribilă că pierduse până și iluzia unui ideal pentru care își sacrificase atâția ani, ci mă descopeream cu surprindere – e drept – dezlegat de jurământ. Probabil la fel au simțit și cavalerii medievali când au prădat Ierusalimul. Eram gata pregătit să trec în cealaltă tabără chiar dacă, pentru o vreme, locul meu ar fi fost de paria. Era greu să fac pe cineva să înțeleagă ce se petrecea în acel moment cu mine, când eu însumi rămâneam încă paralizat de teroarea fricii. „Mă, tu n-ai nimic sfânt? În ce crezi tu, Simioane? Ce-a făcut femeia asta din tine?!” m-a întrebat Mihnea, căutându-mi privirea. Nu știu să-mi fi făcut ceva, am ripostat jignit. Nici n-ar avea cum. Tu știi foarte bine… Așa e, ai dreptate, am recunoscut până la urmă cu tristețe. Așa e!…Tu știi foarte bine cum e Teodora, am schimbat tonul, strivind cuvintele între dinți. Tu ai fost primul ei bărbat. Dar ai avut puterea să te eliberezi. Eu însă, nu…
Calm, Mihnea s-a rezemat de spătarul fotoliului, privindu-mă în albul ochilor. Așa cum stătea, în obraz îi juca lumina strecurată printre faldurile draperiilor de pluș, dând impresia că se bucură de stinghereala mea. „Prea multă importanță dai lucrurilor minore, nesemnificative, a surâs Mihnea. A fost o pură întâmplare. Fiindcă tu ești un… un… materialist convins, bănuiesc că înțelegi implicația destinului, nu-i așa? Dar să lămurim și acest subiect până la capăt. După părerea mea, Teodora este vâscul. Se agață de un trunchi sănătos și trăiește din seva acestuia. Încet, pe nesimțite, îl sufocă și dintr-un copac viguros nu mai rămâne decât cioate jalnice… Ce să-ți mai spun?! Da, de ce-am evitat-o? Nu eu am avut inițiativa… Nu face mutra asta de ofensat. N-am nici un interes să te mint. De altfel, nici nu obișnuiesc s-o fac. Adevărul e că ambițiile ei m-au îngrozit pur și simplu. Voia să se cațere… Până la urmă înțeleg și acest lucru. Dar era ceva în dorința asta care înspăimânta, pentru că… ei bine!… pentru că venea dintr-un spirit primitiv, gregar. Fără scrupule și nesătulă, m-a părăsit când a priceput că prin mine n-are nici o șansă să ajungă unde și-a propus. S-a culcat cu mine din calcul, m-a părăsit din calcul. Nu cred că între noi a existat vreodată ceea ce se cheamă iubire. Nu se încurca în asemenea ițe ale sufletului… Trăiesc cu senzația că nici nu cunoștea acest sentiment. Sau, probabil, își înăbușise sentimentele… Dracu’ știe! Fapt este că, refuzând să răspund la comenzile ei, îi puneam în pericol încercările de-a ajunge în comitetul de partid… Apoi s-a întâmplat… A fost aleasă secretară cu propaganda. Urcase pe prime treaptă și se vedea orizontul… un semn de încurajare… Poate, la început, în prima noastră noapte, am iubit-o… O secundă doar!… Complet insuficient pentru ceea ce așteptam de la o femeie și ea de la un bărbat!” Du-te-n mă-ta cu speculațiile tale, n-am mai putut răbda și i-am întors spatele. În urmă, am auzit acel chiot al lui Mihnea care semăna cu un chițăit mărunt de șoarece prins în ghearele pisicii. Atunci am știut că-l condamnasem definitiv. Cu ce drept? s-a revoltat imediat gândul meu cel bun. „Nu-ți face probleme, m-a încurajat Teodora, risipindu-mi ultimele îndoieli. Oricum era condamnat. Dacă vrei totuși o justificare, numele cauzei e suficient. Nu ne putem împiedica mereu de indivizi care pun sub semnul întrebării destinul unor colectivități”. Sunt momente când mi-e frică, Tora, am scâncit, alintându-mă. Există în ochii acestui om ceva cutremurător. Nu știu cum să-ți spun!… Ceva sideral, îndepărtat, neliniștitor, tragic… „Prostii! m-a întrerupt disprețuitoare. Ești un complexat, cu o viață inutilă și vicioasă, fără nici un ideal sau, dacă vrei, unul rupt de realitate. Ce înseamnă liberate absolută? Absolutul este un viciu al spiritului. Nu este cum se screme el să ne convingă, o aspirație. Toate inepțiile astea, născute dintr-o minte bolnavă, duc la acea idee falsă, periculoasă, cum că oamenii sunt egali din punct de vedere intelectual. De aceea, cei mulți și proști trebuie să fie conduși de cei puțini și deștepți, de elitiștii aleși de Dumnezeu… Mi-e scârbă, înțelegi!? Ce valoare are competența când este aplicată pe inechitate structurală cum se întâlnește în societățile organizate pe clase antagoniste? Totul e un rahat parfumat cu fraze abstracte, fără nici o acoperire. Chiar dacă oamenii nu sunt egali între ei – și nici n-au cum, fiindcă asta a fost marea cacialma a naturii, deci vreau să spun că inechitatea a fost inventată de natură și preluată de om – zic, chiar dacă nu suntem egali între noi, societatea are menirea să șteargă aceste diferențe sau măcar să le atenueze. Aici este forța omului de stăpân al naturii care-i corectează acesteia deficiențele…”. Din păcate, suntem conduși de incompetenți care au deturnat ideea de socialism. De comunism, nici nu poate fi vorba! E doar o fantomă… mă rog… nu știu! am spus nesigur. Noi nu vom apuca acele timpuri. „Ești un tâmpit! s-a răstit Teodora. Nu înțelegi nimic. Ai început să vorbești ca Mihnea… Eu nu pot să uit că incompetenții ăștia, cum le zici tu, m-au scos din glodul unui sat prăpădit din Moldova, unde m-aș fi măritat și aș fi trântit la copii cu nemiluita în fiece toamnă la facerea vinului. Ori de câte ori s-ar fi îmbătat, bărbatul ar fi măturat cu mine curtea, dacă nu m-ar fi răstignit pe pat. Aș fi umblat iarnă sau vară fără chiloți și murdară pe picioare, mirosind trăsnitor a sudoare… Nu, eu nu uit că am fost trimisă pe banii statului la școală, că mi s-a dat un apartament cu baie, că trăiesc, într-un cuvânt, omenește. Sunt greutăți!… Păi, unde mama dracului nu sunt? În Occidentul ăla care a furat atâtea secole și și-a clădit bunăstarea pe crimă și jaf, unde omul nu valorează nici cât un scuipat? Să fim serioși! Nu pot să uit, Simioane, că incompetenții ăștia mi-au dat sens vieții. Fiecare, așa puțin cât este, poate să cumpere salam de Sibiu și cărți, și să se ducă pe Litoral. Că niște apucați vor să-și facă mendrele și să prindă fluturi, fac ceva pe mofturile lor. Acolo, după ce nu mai poți munci, după ce te-au stors bine, ești aruncat la gunoi fără multe discuții. Chiar Cristos al vostru a fost primul legiuitor al inechității: celui care are i se va da, celui care n-are i se va lua. De ce această batjocură?” Când ai fost tu în Occident de le știi pe toate? am întrebat-o batjocoritor. „Niciodată, dar știu de la tovarășii care au fost și care sunt cinstiți”, a răspuns tăioasă cum era de obicei când simțea că poate pierde.
(Îmi aduc aminte că, ascultând-o, nu știu de unde, așa pe nerăsuflate, un gând devenise tiranic: Puterea își poate permite să aibă orice, dar nu poate avea Iubire și Frumusețe. Cum încearcă să se apropie de ele, dispar ca nălucile. Teodora și-a aprins o țigară și s-a așezat pe scaun, în fața mea. Fusta neagră, croită simplu, îi desena formele suple, pântecul rotund, pulpele prelungi… Aș fi întins mâna s-o mângâi. Ca de obicei, mi-a urmărit fiecare mișcare și, când a înțeles gândul meu, s-a înnegurat, apoi s-a albit la față. Cred că am roșit, mi-am simțit obrajii în flăcări, am aplecat ochii. Teodora și-a reprimat disprețul, a continuat:) „Tata a murit la patruzeci și nouă de ani, de tuberculoză. N-a avut cu ce să cumpere penicilină. Era într-o toamnă, plouase, și după câteva zile de ploaie, adia un vânt călduț. Îl văd și acum cum stătea la geam. Se împuținase. Dintr-un bărbat înalt și frumos, ajunsese o mănușă de om, supt și cu doi ochi arzând de febră. Cred că aveam cinci sau șase ani, eram ultima născută din cei șapte copii câți avea. Ceea ce s-a întâmplat mi-a rămas pentru toată viața în minte. E coșmarul meu. Era omul pe care l-am iubit cel mai mult și, de aceea, am stat mereu lângă el. Știa că moare, dar niciodată n-a scos un cuvânt ca să se vaite, să condamne nedreptatea care i se făcea. Mă mângâia pe păr. Atât, mă mângâia. Ceilalți frați se jucau prin curte. Îi auzeam cum se ceartă pentru un coș. Cred că voiau să prindă țipari într-o baltă aflată la ieșirea din sat. Pe urmă am auzit-o pe mama drăcuindu-i. Cred că Anastasia luase și-o palmă, era ea mai colțată… Parcă plângea, nu mai știu! În sfârșit, frații mei se fereau de tata. Poate din instinct, poate le spuse mama. Deodată, dintr-o ruptură a norilor, s-a ivit un soare călâmb, care a picurat o geană de lumină pe geam. Întâi am văzut cum pieptul tatei se ridică, uite așa, ca și cum ar fi fost peste măsură umplut cu aer. Avea un șuierat… nu, era mai mult un gâfâit, un început de sufocare. N-a mai avut timp să ducă cârpa la gură și sângele a țâșnit ca dintr-o beregată tăiată. Se scurgea încet, alene, pe sticla geamului, roșu-cărămiziu, roșu, în șuvițe subțiri. Până spre seară a fost mort…”.
(A tăcut. Doar o clipă, o firavă adiere de duioșie i-a încălzit ochii goi. Deși nu știam ce fraze s-ar potrivi în aceste împrejurări, am deschi gura ca și cum aș fi vrut să pronunț cuvintele, dar Teodora a ridicat mâna, obligându-mă să renunț. A reluat cu înfrigurare:)
„Acești incompetenți au construit fabrici întregi de antibiotice, spitale, sanatorii, clinici… Adevărul acesta va rămâne, oricare va fi soarta celor care l-au servit, ca să folosesc un citat dintr-un autor preferat de Mihnea. Chestiile cu libertatea individului și-a cuvântului, încadrarea procesului de omogenizare socială ca pe-o crimă odioasă, dictatura, hehei! Dictatura, mai ales dictatura! Sunt sloganurile celor care vor să stăpânească pământul fără noi, trimițându-mă în satul ăla înglodat, cu bătrânii rămași singuri, la poartă, și întrebând străinii dacă știu ceva de copiii lor care-s domni pe la oraș…”. S-au făcut și greșeli…, am încercat cu timiditate să mă împotrivesc. „S-au făcut, sigur că s-au făcut, că doar e vorba despre oameni, a comentat domol. Chestia lui Mihnea cu democrația occidentală e un fâs aurit și rău mirositor. N-am să apelez la manuale sau la cine știe ce studiu al ăstora care scriu despre învățătura marxist-leninistă fără să fi citit pe Marx și Lenin. Democrația înseamnă lege, iar legea la ei se aplică cu pumnul. La noi e liber consimțită… Stalin e un caz izolat, cum e și Hitler. Sunt din același aluat, dar copt în cuptoare diferite. Îți repet – orice putere se apără prin mijloace specifice”. Dar un lucru le e comun, am întrerupt-o, pierzându-mi răbdarea. „Care?” s-a grăbit ea să anticipeze, cu o fracțiune de secundă înainte, atacul meu. Minciuna, am răspuns cu satisfacție. „O fi! a spus ea ironică. Dar și aici e nevoie de nuanțări unde iar nu prea e domeniul tău…”.
(S-a ridicat din fotoliu și a sunat secretara. A mai comandat încă două cafele și s-a așezat la loc, concentrându-se asupra unor gânduri care se nășteau; fața i se învolburase, lumina din ochi dispăruse, lăsând în urmă aceleași priviri seci, uscate; a adăugat, măsurându-și fiecare cuvânt cu suspectă severitate:)
„Sub purpura pe care o etalează ei, colhăie mizeria morală și fizică. De exemplu, sida, de ce n-a apărut la noi unde, după conducătorii vest-europeni, mizeria e până-n gât? De ce ucide doar în raiul ălora unde curge numai lapte și miere?… Că au mașini lustruite că-ți iau ochii? Că sunt îmbrăcați în blugi și călătoresc prin lume? Rahat cu perje! Muncesc ca niște animale ca să se laude câteva zile pe an, când fac pe oamenii fără griji. Disprețuiți și hăituiți de ciomăgarii din imperiul banilor, de francmasoni și sioniști, de tot felul de descreierați, escroci, șarlatani, ghicitori, pier fără să știe că în viață există și altceva, că se poate trăi liniștit, în ritmul normal stabilit prin legile generale ale evoluției. Numai orânduirea socialistă a conferit omului dimensiunea lui creatoare, i-a dat șansa să se bucure de roadele muncii sale, având siguranța zilei de mâine, unde este propriul său stăpân, fără ca un individ oarecare, mai iute de picior, cu instincte bune, veros și fără scrupule, să-l poată arunca pe poarta fabricii oricând. Omul este un capital prețios pentru noi și unul exploatabil și disprețuit pentru ceilalți… Suntem o societate încă tânără, nu avem experiență suficientă, dar puternică și viguroasă. Vom face față, să fii convins, la toate încercările…”. Dar trebuie să recunoști că între teorie și practică există o distanță apreciabilă, am încercat să-i temperez violența cu care înșira arhicunoscutele argumente propagandistice. „Adică?” s-a răstit ea ca și cum s-ar fi adresat cuiva aflat dincolo de pereții biroului.
(A intrat secretara cu două cești cu cafea și am respirat ușurat. A fost timpul potrivit să reevaluez situația în care mă găseam și, mai ales, să stabilesc mijloacele necesare unei retrageri onorabile. Teodora mă fixase bănuitoare, își înmuiase buzele în cafea, urmărindu-mă pe deasupra ceștii. Un zâmbet subțire ca o fulguire înghețată s-a împrăștiat rapid peste buze, albindu-le. Mi-am luat inima în dinți și-am urmat, cântărindu-mi fiecare vorbă:)
Nu știu dacă nu greșesc. Ar fi posibil să raționez eronat, am câștigat timp cu scuze stupide. Dar uite ce-aș vrea eu să spun și tu să verifici. Teoretic, zic, principiile sunt acceptabile tuturor, adică și savantului și strungarului. Până aici e bine, e firesc…
În realitate, aceste principii sunt aplicate de un număr restrâns de oameni, care fac cum se pricep și trebuie să acceptăm că, uneori, împotriva savantului și strungarului. Ei, practic, sunt eliminați cu ajutorul propagandei, care are misiunea să amorțească, apoi să le anuleze vigilența și, cu timpul, voința, hărțuindu-i cu limbajul ăsta păsăresc care le dă iluzia participării. „Spune lucrurilor pe nume. De ce ești laș?” a rânjit ea. Asta și fac! am exclamat. Și Teodora s-a înveselit subit, a spus: „Care va să zică te referi la nomenclatură. Bunnn!! Ce vrei tu să demonstrezi e… Un moment. Cred că ți-am deslușit raționamentul…”. E posibil, am tresărit speriat ceea ce stârnit și mai mult veselia ei. „Am glumit, a devenit ea serioasă. Continuă, deși teoria ta e falsă. Principiile nu pot justifica luxul nomenclaturii, fiindcă orice se întreprinde e sub controlul maselor. Dincolo, da, e posibil!” Dar e o formă subtilă de-a masca mediocritatea traiului nostru, împingându-ne pas cu pas viața egală, dar comună, spre comunizarea sentimentelor și automatizarea gesturilor… Nu vreau să cred că sunt sub influența lui Mihnea. Nici pomeneală!…
(Am așteptat. Teodora s-a apropiat de geamurile cu storurile trase. Nu se auzea nici un zgomot, parcă orașul întreg murise. Nu știam nici dacă e încă ziuă sau se lăsase întunericul. Liniștea plutea grea, îmbâcsită de fumul țigărilor. Cred că măsurarea timpului a fost o descoperire catastrofală, am gândit… Ieșisem de sub tirania lui, a timpului, trăind în trecut. Eram conștient că era o altă formă de a-mi menaja ființa anemică…
Teodora privea afară, printre jaluzele, prin întunericul care se lipise de geamuri. Din când în când se auzea foiala ploii care măturase arșița acestei toamne lungi și secetoase. Da, nu mai puteam da înapoi, trebuie să continui fie numai pentru a mă elibera de angoase).
„Joci dublu”, m-a admonestat ea, cu o voce albă, înghețată. Apoi cu ură: „Oportunismul tău dintotdeauna!”
Atunci, în acel moment, n-am intuit pericolul care plana deasupra mea stăruitor. Nici chiar cuvintele în doi peri ale lui Vasile Busuioc nu m-a scos din amorțeala asta suspectă. Un vag sentiment de insecuritate, pe care Teodora se străduia să-l sporească, se strecurase în sufletul meu, dar nu-l luam în seamă, considerându-l ca făcând parte din arsenalul ei. Am neglijat să-mi iau măsuri de protecție. Supravegherea directă la care eram supus mi s-a părut firească pentru un om cu funcția mea. Când însă căpitanul Busuioc mi-a dat să citesc câteva pagini din jurnalul lui Mihnea, mi s-a făcut frică. Nu pricepeam de ce ei stârniseră atâta vâlvă. Și acum sunt la fel de nedumerit, iar Teodora refuză orice explicație. Tace, și sub tăcerea ei se ascunde nesiguranța și îndoiala. Ca de obicei, am supralicitat calitățile ei. Eram stingherit de naivitatea mea incurabilă.
Nu după multă vreme, Teodora va dovedi contrariul. O asemenea gafă mă va costa infinit mai scump decât o declarație publică. Prea multe orgolii rănisem. Așa că mi-am urmat șirul gândurilor fără să mai iau în seamă reacția Teodorei. Am zis: Din ceea ce mi-a dat Busuioc să citesc, jurnalul lui Mihnea păcătuiește prin superficialitate. Analizele lui suferă evident de narcisism. Vreau să zic că am simțit cu fiecare rând șubrezenia argumentelor sale, inconsistența trăirilor. Cum să-ți spun, e prea multă literatură, prea mult apel la imaginație. O lume bolnavă care se chinuie să se însănătoșească după metoda vampirului! Ce s-o mai lungesc! Vreau să spun că n-am găsit nimic extraordinar, așa cum se șoptește pe la colțuri. (Doamne, am gândit, cu câtă ușurință mințim! Cu câtă ușurință suntem în stare să ne înlăturăm semenii. Și gândul ăsta m-a tulburat). Multe confuzii de ordin ideologic, bâlbâieli, idei nedigerate!…, am încheiat. „Þi se pare ție! s-a mirat Teodora. Metoda asta de-a scrie e înșelătoare. Să mă explic. Am avut și eu cam aceleași îndoieli asupra multor pagini. Citisem undeva, sau poate mi se năzărise mie, că o condiție obligatorie a jurnalului e sinceritatea. Aici, în fața hârtiei, ești doar cu tine față-n față. Am credința că Mihnea a respectat acest lucru. După câte îl cunosc, nu putea face altfel. Am convingerea că tot ceea ce a scris îl exprimă. Așa este: el, cutremurat de îndoieli, de utopii, de ambiguități, de catastrofe intelectuale! Dincolo însă de toate, acumulările lui sunt reale și ura lui e adevărată. De aceea l-am considerat un dușman”.
(Și-a frânt degetele, și pocniturile oaselor au pișcat aerul. Am zâmbit cu nasul în ceașcă unde doar zațul mai înnegrea marginile. Teodora a urmat pe un ton cald, mătăsos, fără să mă ia în seamă:)
„Când eram împreună, aveam cheia de la garsoniera lui. Mihnea ținea mult la chestii din astea. Avea senzația că, așa, sunt înlăturate toate motivele suspiciunii. Puteai veni nestingherit, la orice oră. Nu numai ciudățenia asta era… Deși lucram pe-atunci în aceeași secție și ne vedeam cel puțin opt ore pe zi, trebuia să-i dau telefon în fiecare după-amiază, dacă întârziam la serviciu sau prin magazine după cumpărături… Pe urmă…. ei bine, o să-ți spun și lucrurile astea!…Ca orice femeie, o dată pe lună, am acele indispoziții, înțelegi tu, și încercam să mi le ascund. Nu voiam să știe!… Eram sigură că acele câteva zile impietau asupra mea, distrugeau frumusețea, ca orice supărare… Dimpotrivă, el devenea foarte atent și ocrotitor, îi era milă… Era pe la sfârșitul lui noiembrie și ploua de aproape două săptămâni. Cum eu stăteam atunci mult mai aproape de uzină, în căminele de nefamiliști, Mihnea, practic, se mutase la mine. Nu suporta ploile, nu suporta iernile, era un tip totalmente solar. Trecusem pe la o prietenă care născuse, ca să-i duc banii pe concediul medical și, cum locuia în același bloc cu el, zic, hai să intru ca să aerisesc. Ce, lăsase o dezordine în casă cum numai el știa s-o facă. M-am dezbrăcat și m-am apucat să fac ordine. Din întâmplare, am descoperit strecurat în paginile unei reviste „Contemporanul” o agendă. Îmi spun în glumă: Ia să vedem noi câte amante mai avem din cele avute! Când deschid, mă ia cu răcoare pe spate. Citesc și nu-mi vine să cred. Totul era notat acolo. Ce oroare! Fiecare vorbă, analiza fiecare trăire, cum arătam dezbrăcați, în pat, ce simțea el când mă iubea și ce presupunea că simțeam eu, cum făceam și ce făceam, cum mă purtam când îmi venea ciclul, întocmise chiar și un calendar. Ceva… ceva incredibil! Numai un om anormal e capabil să se autoflageleze, să se declare propriul său prizonier și să se tortureze prin cuvinte. Era neîndurător și cu mine, și cu tine, și cu Moise Panait, fără alegere. O lume… o lume halucinantă, bolnavă… asta era impresia… așa am simțit… Mi s-a adunat tot sângele în cap… Deci el îmi cerea mie transparență totală și, pe de altă parte, una zicea și alta scria. Și eu, ca o proastă, ca o tâmpită, căzusem în plasă… Îmi era ciudă. Adică m-am prăbușit. A fost o lovitură zdravănă. Toate visele mele s-au spulberat într-o secundă. Aveam un gol imens în stomac. Asta o țin bine minte… Golul ăsta… De aia nici nu l-am auzit când s-a strecurat în casă. De fapt, așa făcea întotdeauna. Venea ca o pisică și te trezeai cu el în spatele tău. Până m-am obișnuit, mă răceam toată de spaimă. I-am spus-o de multe ori, dar nu se putea dezbăra. În fine, mi-a luat agenda din mână și fără să scoată o vorbă i-a dat foc în chiuveta din bucătărie. A stat acolo țeapăn, în fața focului, până n-a mai rămas nici o filă. De atunci a început despărțirea noastră. El n-a spus-o niciodată, dar eu l-am simțit cum se depărtează. Încerca el să se poarte ca și până acum, dar degeaba, se vedea că se petrecuse ceva ireparabil. Amândoi am avut sentimentul trădării, el arătându-ne goliciunea noastră de foarte multe ori dezagreabilă, eu prin indiscreție și neîncredere. De aceea, prima parte a vieții sale este necunoscută. Busuioc intuise corect că un om care simte nevoia să se confeseze o face în întregime, nu în fragmente. Acolo, să nu uit, era și copilăria și adolescența, studenția, în același stil… Acum, dacă mă gândesc bine, a fost norocul meu, pentru că am rămas cât de cât curată. Din ce a găsit ulterior Busuioc lipsește tocmai capitolul dedicat mie!”
(A râs, lovindu-și genunchii cu palmele. Într-adevăr, mi-am zis, prost să fii… După cum știam, în jurnalul lui Mihnea Brezan trimiterile care o priveau pe ea erau puține și se refereau mai mult ca om implicat în politica puterii comuniste. Sigur, nu erau lucruri încântătoare, dar, după părerea mea, imaginea putea fi catastrofală dacă ar fi descris, în viziunea lui, procesul de transformare a acestei femei. A adăugat cu aceeași voce albă, rece:)
„Pe urmă, l-am surprins la serviciu, notându-și pe foi de hârtie tot felul de replici, scurte comentarii, schițe de comportament. Mi-am dat seama că reluase jurnalul” Nu te lași cu nici un preț! am râs. „Atunci tot așa a făcut, a comentat ea, nemulțumită de reacția mea. Pe tăcute, a rupt în bucățele mărunte fiecare hârtiuță. Dar convingerea mea era definitivă. Să nu crezi că m-am răzbunat pe el. Nu, în nici un caz. Îl iubeam. Așa cum zici tu: devorând. Crede-mă i-am fost credincioasă, deși, slavă Domnului, erau destui tovarăși care-mi făceau curte, dându-mi de înțeles că dacă desfac picioarele la timp și pentru cine trebuie, în scurt timp ajung în vârful piramidei. Tu știi că, în general, acele femei care atingeau acele cote erau ori foarte urâte, ori consumate. Bănuiesc că era o sarcină expresă pentru cadre, ca să nu supere pe știi tu cine. Deci, în fine, mi s-a făcut frică, ăsta-i adevărul, oricât ți s-ar părea de ciudat, Nu voiam să fiu pusă în fața faptului împlinit și să fiu aruncată înapoi, în mocirlă, după atâția ani de sacrificii, din cauza unui capriciu bolnăvicios de-a scrie totul pe hârtie. L-am căutat pe Busuioc și i-am mărturisit temerile mele. Mi s-a părut că ăsta nu mă ia în serios și crede că e vorba despre o simplă turnătorie. Știa că trăiesc cu Mihnea și o dată mai în glumă mai în serios mi-a zis: „Bă, fato, ai grijă că în curu’ mutului zace dracu’!” Cum ai putut face așa ceva, abia am putu deschide gura care mi se uscase instantaneu; aveam senzația că mă fărâm, că mă destram, că mă împrăștii în milioane de fâșii. Refuzam să cred că Teodora decăzuse până aici. Însemna că toți acești ani s-au scurs fără nici un folos, că am fost o marionetă zdrențăroasă în mâinile unor păpușari dibaci și fără scrupule. Dumnezeule, de ce? De ce? am țipat înfricoșat.
Teodora a râs într-un fel care mi-a înghețat sângele în vene. „Cum de ce? s-a prefăcut ea mirată. Tu n-ai fi făcut la fel? Atunci și tu, înșelând încrederea partidului, ești complice, nu-i așa?” Vorbești… spui prostii! m-am bâlbâit, făcând eforturi imense ca să-mi păstrez luciditatea. „Potolește-te, mi-a ordonat enervată. Te lamentezi ca o babă!” Am tăcut cu ochii plecați în pământ, mestecându-mi spaima.
Acum, prin somn, Teodora se zvârcolește, gemând. Trupul i se chircise, transpirația care o inundase, strălucea nefiresc în lumina de culoarea lămâii, pătrunsă de roșu-carmin al jăraticului din vatră, care clipea în scurte suișuri fierbinți. Nu reușeam să dezleg nici o propoziție din cele multe pe care le bolborosea. Nu știu de ce, dar corpul ei dezgolit, alb, asudat, ostenit de convulsii, mi se părea neînsemnat, de copilă lihnită de foame. O undă de milă mi-a umplut sufletul, alungând toată revolta care clocotise în mine. Spre surprinderea mea, am luat-o în brațe, încercând s-o liniștesc. Ca un mic animal hăituit, s-a strâns lângă mine, transpirația călduță ne-a lipit trupurile și orice mișcare răsuna în liniștea odăii ca un clipocit de ape stătute. Faptul că se lăsa legănată mă înduioșa: era neputincioasă, neînsemnată, o femeie care renunțase pentru o clipă la himerele răscolitoare, epuizante și inutile. Carnea încinsă, inundată de sângele pulsând puternic, mă umplea de elanuri adolescentine și speranțe nebunești: Poate, Dumnezeule mare! O să izbutim împreună să ieșim din capcana asta în care intrasem siliți de o idee utopică! Poate, Dumnezeule sfinte, ne vei da puterea să luăm viața de la început, în alt loc. Oare să nu fie nici o cale de întoarcere? Oare Teodora, în fanatismul ei, să fi descoperit că nu există nici o șansă? Dar cum vom trăi între oameni? Nu putem fugi la nesfârșit! Nu putem exista mereu sub prigoana spaimelor de tot felul, Dumnezeule fără de moarte!
Teodora s-a liniștit la fel de repede. Am simțit cum trupul i s-a destins, cum fiecare mușchi și-a reluat forma inițială sub pielea fină, catifelată, retrăgându-se peste oasele mici și fragile. Pleoapele i s-au zbătut nerăbdătoare, vrând parcă să evite o lumină prea puternică țâșnită pe neașteptate. A deschis ochii limpeziți, măriți de uimirea că nu se întâmplase nimic și că lumea se afla tot aici, la locul ei. Rătăcea cu privirea prin cameră, se oprea asupra unor obiecte, pipăindu-le uluită de descoperirea lor. Apoi s-a reîntors spre mine, nesigură și întrebătoare.
- Ai visat, am zis, mângâindu-i pulpele calde cu o mișcare de du-te-vino.
S-a cuibărit cu genunchii la gură, cu o mână și-a așezat cămașa de noapte din mătase albastră, s-a acoperit cu pătura până sub bărbie, sugerând un sentiment de jenă și nemulțumire că a fost privită dezgolită. Mi-a înlăturat mângâierile cu delicatețe. Mi s-a părut dezgustător pudismul ei ostentativ. Am întors capul ca să-mi ascund disprețul.
Atunci, sub lumina razelor de lună care loveau pieziș în fereastră, lupul acela cu blană sură, năpârlită, ruptă în câteva locuri în timpul unor încăierări, cu acea pată ciudată în frunte, ca un ciorchine de strugure strivit, cu un bot prelung din care curgeau bale albicioase, sta lipit de sticla geamului, privindu-ne fix cu ochii lui gălbui și sticloși. Parcă rânjea, arătându-și colții tociți, înnegriți la rădăcină. Deodată i s-a ridicat părul pe ceafă ca un șir gros de mărăcini, și-a clănțănit dinții scheunând, și loviturile seci, de oasele goale, au pătruns până în cameră, încrețind carnea pe mine. Față în față cu animalul, simțeam eu însumi cum mi se ridică părul pe trup într-o perie sârmoasă. Priveam înlemnit cum sălbăticiunea înfuriată mușcase pervazul, încercând să rupă bucăți din el. Mârâia continuu, înfundat, scuturându-se din tot trupul, întorcându-se spre stânga cu un gest scurt și țeapăn, ca apoi să sară scheunând pe lemnele pentru foc puse la adăpost sub streașina lată a cabanei. Câteva clipe mai târziu, după saltul lui, s-au auzit limpede bufniturile unei încăierări violente. Acum parcă toată haita se încăierase și loviturile puternice în ușă, însoțite de aceleași bufnituri înnebunite de mirosul cărnii calde și vii, se amestecau cu chelălăiturile prelungi de furie neputincioasă. După câteva minute, lupul cel sur și-a reluat locul în fereastră, rânjind.
Nici eu, nici Teodora n-am schițat vreun gest de apărare; înlemnisem, privind îngroziți acea porțiune de geam care, sub greutatea animalului, începuse să pârâie ușor. Căutam cu febrilitate o soluție ca să opresc atacul haitei care înconjurase cabana. Tot ceea ce știam din cărțile de specialitate, din articolele risipite prin rubricile de divertisment ale presei sau din poveștile celor pe care i-am cunoscut și avuseseră de-a face cu asemenea situații, totul dispăruse ca prin farmec, nu mai rămăsese decât o disperare neputincioasă. La un moment dat mi s-a părut că se cățăraseră și-n pod, pe scara exterioară, pe care uitasem s-o desprind din balamalele ei și s-o lipesc în interiorul tăiat în lemnul peretelui dinspre apus.
Vânzoleala lor din fața ușii, bufniturile lui din ce în ce mai puternice în rama ferestrelor, hăulitul gutural care sfârteca liniștea nopții picurată în aur de o lună mare, rotundă și clară, toate mi se învălmășeau în mintea mustind de frică. Un huruit prelung s-a năpustit peste noi. Lemnele pe care se cocoțase acel lup sur, cu blana răvășită de gheare, s-au rostogolit, ducând la vale și trupul animalului care încerca speriat să se mențină în echilibru prin mișcări fulgerătoare ale picioarelor din față.
Þipătul de groază al Teodorei m-a trezit din amorțeală. Afară, vânzoleala crescuse. Probabil că se încăieraseră din nou. Nu-mi puteam da seama. Încordat, încercam să deslușesc orice zgomot și să-i caut înțelesul. Învălmășeala se mutase acum în fața ușii. Loviturile repetate ale trupurilor prăvălite în lemnul ușii se auzeau din ce în ce mai limpede și mai puternice. Ceva anume iritase haita peste măsură. Urletele urmau unul după altul, sfărâmându-se de pereții cabanei și revenind în ecouri mărunte, ca niște așchii ascuțite, din adâncul muntelui poleit de lumina străvezie.
Ca de obicei, prima și-a revenit din spaimă Teodora. A coborât din pat cu precauție și, în picioarele goale, pășind pe vârfuri, a ieșit în holul întunecos care ducea spre ieșirea principală. După un timp s-a întors liniștită, sigură de sine, așezând lângă vatră o armă de vânătoare. Am tresărit, privind neîncrezător pușca răzimată de perete.
- De unde dracu’ ai scos-o? am întrebat zăpăcit de surpriză.
- Mi-am procurat-o demult, mi-a aruncat peste umăr. Apoi, după un moment de răgaz a adăugat: N-am folosit-o decât o singură dată, la o vânătoare de iepuri organizată de primul secretar. Atunci s-a văzut că sunt o bună ochitoare…
Să fi fost o amenințare camuflată? a încolțit gândul. Am renunțat să urmez șirul lui. Dar răul era făcut: suspiciunea rodea temeinic, în tăcere.
Cum stătea așezată în fața focului, cu genunchii adunați la gură, parcă împietrise, fascinată de clipirea flăcărilor. A luat un lemn, l-a cântărit în mână, a răscolit focul făcându-l să salte din picoteală, apoi l-a aruncat peste jar, și flăcările au început să-l lingă cu limbile lui subțiri și ascuțite. Trosnetul lemnului aprins strecura o anume siguranță în suflet. Spaima Teodorei se topise și, în loc, se lățise același zâmbet batjocoritor, care apărea întotdeauna după încordări extreme. Astfel, ea însăși se autodenunța ca fiind victima spaimelor de tot felul!
- Cred că s-au încăierat între ei, am rupt tăcerea. Cât am văzut pe geamul bucătăriei, unul dintre ei era prăbușit în fața ușii, iar ceilalți se urcaseră toți deasupra. La început am crezut că se joacă… Dar atât cât a fost posibil să văd, pentru că lumina s-a împuținat, pare-mi-se zăpada e înroșită de sânge. Da la prag până la masa de sub părul sălbatic e o dâră cenușie și zăpada e bătută, tăvălită, vreau să zic. Mă gândesc că unul din haită, când au căzut lemnele, a fost lovit. O picătură de sânge a fost suficientă ca soarta lui să fie hotărâtă. Mirosul nostru îi înnebunise, n-ai văzut? Dacă ar fi găsit și o gaură de șoarece, am fi fost pierduți. Până dimineață ar fi lărgit-o până să încapă… Ai fi omorât unul, doi, cinci, zece, dar sunt mulți… Ãștia care ne-au atacat sunt doar o parte. Cam prin dreptul pepinierei, mai la stânga de coborârea în drumul forestier, mai erau vreo zece-unsprezece care așteptau adunați în semicerc, la vreun metru unul de altul. O să avem de furcă cu ei… Hai să ne culcăm, am schimbat tonul, vorbind în șoaptă. Mi s-a făcut somn. Oricum, în noaptea asta am scăpat. Vom vedea mâine ce-i de făcut.
Am început să mă dezbrac cu gesturi lente, căutând în minte să descopăr momentul când Teodora a strecurat arma în bagaje. Știam că o are, doar fusesem și eu de față când Niculescu, unul dintre mulții prim secretari care au trecut prin județ, i-a dăruit-o. Am glumit mult pe seama acestui bătrânel care era o perfectă simbioză între naivitate și răutate, între gesturi impresionante de bunătate și furie distrugătoare… Totul până când, într-o dimineață, a ieșit goală din baie pentru că își uitase prosopul și am descoperit pe umăr o pată mare, roșie. Tot Niculescu te-a însemnat și pe umăr? am glumit într-o doară. „Încetează, a țipat cu fața desfigurată de furie. Altceva nu mai știi?! M-am săturat de glumele tale proaste. Și o ții ca tănănăul!…”
Deși surprins de izbucnirea ei, am apucat să-i potolesc furia cu un gest făcut pe îndelete și exemplificând foarte corect sila, repulsia față de ieșirea ei. Realizând rapid că așa, dezbrăcată, cu trupul ud și sexul dezgolit ca o scoică, este mai mult decât ridicolă, a intrat în baie, trântind ușa după ea.
Acum, se băgase în pat, întorcându-se cu spatele spre mine. Un tremur pe care nu-l puteam stăpâni, îmi zdruncina mădularele. De fapt, sincer să fiu, mă așteptam la această reacție. Mă și mirasem că nu apăruse. Organismul meu acționa întotdeauna cu întârziere. În momentele de cumpănă îmi păstram luciditatea, iar după consumarea evenimentelor mă prăbușeam ca lovit în moalele capului. Îmi reveneam greu, zile întregi păstram intacte urmele spaimelor…
Încercam cu orice preț să-mi ascund această reacție nesuferită. Probabil că n-am reușit decât pe jumătate, pentru că Teodora, fără să se întoarcă, mi-a zis îmbufnată:
- Potolește-te!
Am închis ochii și am ascultat încordat. Nu se mai auzea nici o mișcare. O liniște alb-albăstruie, care licărea în sticla geamurilor, coborâse peste pădure. Într-o margine de cer, spre apus, luna se pregătea să dispară după crengile fagilor, printre țancurile de piatră ale muntelui, în culcușul ei din paie de aur, cum zicea mama, lăsând în urmă umbre cenușii.