Sunt puține amintiri pe care să le am de la vârsta când totul era magic și frumos...
Prima mea amintire este pe la 2 ani și ceva, pe vremea când trăia tata. Eram la mare cu el și cu mama... Chiar după atâția ani, îmi aduc aminte senzația pe care am avut-o atunci când am încercat pentru prima oară în viața mea să prind o meduză... A doua amintire foarte veche este când eram la grădiniță și în timp ce mă jucam prin curte, am văzut o fetiță cu părul brunet, foarte lung, care stătea pe bordură și plângea, ștergându-și pe mâneci lacrimile. Dar nu despre asta vreau să povestesc acum, ci despre terenul de fotbal de la grădiniță.
Acest text îl dedic surioarei mele, Koss, în primul rând pentru că seamănă cu o poveste de noapte bună, iar în al doilea rând pentru că oricum nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat atunci și trebuie să mai adaug din imaginație... Așa se întâmplă când te încurci cu scriitorii, vorba lui Mircea Cărtărescu... ;))

#####

- Mingea, mingea! Du-te tu după ea! Pasează! Pasează, pasează! Nuuu!... Așa, dă-i-o lu' Adi! Goool! Bine, măă!
M-am asezat pe bordură, ținându-mă de burtică și oftând încet. Mi-am sprijinit coatele pe genunchi și am ramas așa, aplecat, respirând repede. Inima îmi bătea nebunește.
Băieții m-au întrebat dacă vreau să mai joc, dar le-am spus că nu, așa că au continuat să joace singuri. Mă mir că au mai vrut să joc cu ei. Eu la fotbal prefer să șutez mai degrabă în poarta mea decât în cea adversă. Mi-e cam lene să traversez tot terenul. De altfel, știu să mă bucur de gol, nu contează unde a intrat; a fost o bătălie între mine și portar și eu am învins.

În orice caz, în timp ce stăteam să mă odihnesc, priveam prostește curtea în care se jucau copiii. Doi băieți de la grupa mare se suiseră pe gardul curții și încercau să fure corcodușe. Un alt băiat săpa lângă teiul scorburos care umbrea toată curtea, cred că vroia să se joace cu furnicile. Câteva fete săreau coarda și eu le priveam cu ciudă, pentru că nu am știut niciodată să sar coarda. Alți copii se jucau de-a calul și călărețul, iar câteva fete de la grupa mică făceau mâncare, într-o ceșcuță furată din grădiniță... Mâncare însemna pentru ele apă, nisip, frunze, furnici și tot ce se mai putea găsi prin curte. Și după ce găteau, se prefăceau că stau la masă și discută, la fel ca adulții.
( Copiii vor să devină adulți, adulții vor să devină la loc copii. Oamenii... niciodată mulțumiți... Sau, doar mi se pare?! )

Și atunci am văzut-o pe Georgiana pe terenul mare. Era cu încă două fete, pe care astăzi nu mi le mai aduc aminte, nici ca nume și nici ca figură. Pe Georgiana o țin minte în primul rând pentru că era cea mai frumoasă fată și în al doilea rând pentru că eu și cu încă vreo trei băieți ne tot certam, care dintre noi o să se însoare cu ea. Normal, săraca Georgiana habar nu avea ce puneam noi la cale... Într-o vreme, nu mai știu cum îl convinsesem pe Balaican să mi-o dea mie de nevastă și eram tare fericit. Ei nu i-am spus, dar știu că am întrebat-o într-o zi cu cine vrea să se mărite când o sa fie mare și mi-a răspuns că o să se mărite cu fratele ei... Am fost foarte dezamăgit și am încercat chiar să o conving să se răzgândească, dar nu am reușit, era foarte hotărâtă... Noroc că, după câteva zile am aflat de la mama că rudele nu se pot căsători între ele și mi-a revenit speranța.
Oricum, când am văzut-o, am pornit înspre ea. A trebuit să traversez tot terenul mare, dar se merita. Când am ajuns, am așteptat întâi să văd dacă nu cumva este ceva secret, de-al fetelor, ceva ce nu trebuia să vad și eu, dar cum nu păreau să fie deranjate de prezența mea, m-am așezat pe pământ, lângă Georgiana.
Cele trei fete stăteau pe jos, formând un fel de cerc și când m-am uitat cu atenție am văzut că în mijlocul lor, pe pământ, zăcea un obiect mic. Privind pe furiș printre ele, am descoperit că era o frunză, iar frunza învelea ceva mărunt și probabil magic... Nici nu îndrăzneam să întreb ce este...
Am rămas mult timp acolo, nemișcat, când Georgiana m-a întrebat:
-Claudiu, ai putea să faci o cruce mică?
-O cruce...?
-O cruce din lemn.
Întrebarea m-a mirat, dar am simțit că trebuie să le arăt cât sunt de bărbat.
Am mai privit odată obiectul misterios, m-am ridicat și am început să caut niște bucățele de lemn. Lângă un gard am găsit câteva crenguțe și o bucățică de sfoară mai departe, în câteva minute le-am legat în așa fel încât să stea fixate și m-am întors la fete alergând.
M-am așezat din nou lângă ele și am pus crucea jos.
Georgiana m-a privit o clipă, apoi a luat crucea mititică și a așezat-o lângă frunză.
-Ce vrei să faceți?
-Trebuie să înmormântăm un greieraș...
Fetele erau cât se poate de serioase.
-Dar ce s-a întâmplat cu el?
-L-am găsit în curte, pe pământ... Cred că l-a strivit cineva...
Nu omorâsem niciodată greieri, dar am omorât foarte multe furnici și viespi, așa că am tăcut din gură.
-Trebuie să îi facem o slujbă și să îl îngropăm.
Ne-am aranjat în liniște, în așa fel încât să fim toți patru în jurul frunzei, apoi Georgiana a început să spună cât de rău îi pare că a murit greierașul. Ne-a pus pe fiecare în parte să spunem câte ceva. Eu nu mai țin minte exact ce am spus, dar cred că i-am cerut scuze, pentru că era clar că un copil îl călcase.
Apoi am făcut o cruce peste el și am săpat o gropicică. Una din fete l-a pus înăuntru, cu foarte multă grijă, am astupat cu pământ gropicica și am înfipt crucea.

Am mai rămas încă un timp acolo, până când a venit tovarășa educatoare și ne-a chemat să ne culcăm. Ne-a numărat, ne-a adunat pe toți în dormitor și ne obligat să ne culcăm, fiecare la locul lui.
Nu prea îmi plăcea să dorm la grădiniță, iar în ziua aceea nu am putut să dorm nici atât... nu puteam să îmi iau gândul de la frunza împachetată care învelea un greieraș... Au îngropat făptura măruntă fără să o pot vedea și eu, fără să îi spun adio...
Am deschis ochii și m-am ridicat. Trebuia să mă întorc la terenul de fotbal și nu după ce dormeam, sau mâine, ci ACUM.
Toți copiii de lângă mine dormeau, dar educatoarea de obicei se plimba prin dormitor cu un băț mare în mână, să ne verifice.
Când i-am auzi pașii am coborât repede de pe pat și m-am strecurat dedesubt, pe burtă. Inima începuse să îmi bată nebunește. Dacă mă prindea, sigur mâncam bătaie...
Paturile erau lipite unul de altul, formând două rânduri, așa că am putut să mă târăsc până aproape de ușă, iar când educatoarea s-a dus în fundul dormitorului, eu am ieșit pe hol, așa cum eram, în picioarele goale și în pijamale și am fugit afară. Nu m-am oprit din alergat până când am ajuns pe terenul mare.
M-am oprit în picioare lângă crucea mică din lemn și am rămas nemișcat, fără să pot înțelege de ce am fugit din dormitor, ce m-a chemat aici...
M-am așezat ușor în genunchi, am scos încet crucea din pământ, am lăsat-o jos și am început să dau pământul deoparte...
-Nu vreau să îți fac rău, greierașule...
Prima dată am săpat cu grijă, dar nu reușeam deloc să dau de frunză, deși nu avea cum să fie prea mult pământ deasupra. Apoi am început să sap din ce în ce mai repede, până când am făcut o gropicică destul de adâncă și în timp ce săpam, deodată o bucată de pământ s-a surpat și sub palmele mele s-a format un tunel îngust, prin care aș fi putut să îmi introduc brațul.
M-am ridicat repede în picioare și am făcut speriat un pas în spate. Am așteptat un timp, până când curiozitatea a reușit să îmi depășească frica, apoi m-am apropiat precaut.
M-am lăsat în genunchi și când am privit, am observat că în loc de întuneric, din tunel se vedea lumină. Cu ochii măriți de mirare, m-am aplecat până la pământ, mi-am sprinijit mâinile în jurul gropii și mi-am lipit ochiul, ca să pot vedea înăuntru. Am rămas așa mult timp, cu gura căscată, fără să îmi vină să cred... apoi m-am ridicat încet, cu ochii mari și cu fața murdară de pământ, clătinându-mă.
M-am întors în dormitor încet, fără să mă întâlnesc cu educatoarea și m-am băgat direct sub plapumă.

Nu am mai fost în stare să vorbesc cu nimeni în ziua respectivă...
Chiar și acum mi se pare ceva uimitor, nu am nici o explicație și nu îmi vine să cred... Știu că nu a fost un vis, amintirea este mult prea clară, dar pe voi, cei care nu credeți în minuni, vă las să îmbătați cu ideea că am visat.

Iar ceea ce am văzut acolo este oarecum dificil de descris în cuvinte... Am văzut întâi nori albaștri, pufoși, iar după ce vântul a împrăștiat puțin norii, am zărit mai multe case mititele, așezate ordonat de-a lungul unei alei cenușii. Iar casele erau locuite, pentru că am văzut fum ieșind pe hornul uneia dintre ele. Apoi am zărit o mașină roșie, parcată lângă un copac. Și după ce am privit cu încă și mai multă atenție, am văzut de sus un om aplecat, care părea să se lege la șireturi.

Nu am mai găsit niciodată frunza aceea. Nu știu nici până azi dacă înăuntrul ei era ascuns un greiere, sau ceva cu adevărat magic.
Ziua următoare, când m-am întors pe terenul de fotbal, gropicica era astupată. Am încercat să sap în același loc, dar educatoarea m-a văzut și m-a luat la bătaie pentru că stric terenul. Am încercat de mai multe ori să ajung la tunelul care duce la cerul de dedesubt, dar nu l-am mai găsit niciodată. Probabil că atunci când pământul s-a surpat sub palmele mele, frunza a căzut dedesubt. Sper că dedesubt o să o găsească o fetiță miloasă și să o îngroape cu grijă.

Ultima oară când am trecut prin Tulcea, chiar am trecut pe lângă grădiniță. Acum terenul mare de fotbal este în paragină și totul mi se pare atât de mic...
Data viitoare când mai trec pe acolo, am să mă opresc să mai caut odată locul...