Bucurii second-hand și tristeți de primă clasă
1.
Bucurii, de cînd m-am născut, se întîmplă să am puține. Și nici una măcar nu e a mea, a mea. Sînt bucuriile altora: una s-a măritat, altul a divorțat, cineva și-a cumpărat frigider - ultimul răcnet, altcineva s-a pricopsit cu un post “gras”, cutare a născut, cutare și-a rezolvat o problemă de sănătate apelînd la o cunoștință care la rîndul ei are o cunoștință care-l cunoaște pe cel mai bun chirurg neurolog din republică. Mă bucur sincer pentru toți, mă cuprinde chiar o bucurie nebună, de parcă aș fi eu în locul lor. “De parcă”, dar nu sînt…
Așa nu-mi rămîne decît să împărtășesc mereu bucurii străine. Chiar și atunci cînd îmi cumpăr o haină nouă de la “mîna a doua”. Mă gîndesc cît era de fericită persoana care a procurat-o prima dată, poate și cea de-a doua s-a bucurat de ea ca de-o haină super, eu oare a cîta voi fi fiind? Și chiar dacă acei oameni au trăit cine știe ce necazuri în acel furou,tricou, pulover, sacou etc., eu sar în sus de bucurie pentru ei că au scăpat de acele nevoi debarasîndu-se de un lucru care iată pe mine mă poate face un “om vesel”.
2.
Azi, în drumul meu zilnic de la serviciu - acasă și invers, nu am găsit nici un bănuț. Și sînt tare tristă.
De cînd am pierdut marile mele idealuri: unirea cu Þara, o dragoste inteligentă și încă un ideal pe care nu pot să-l declar aici, am coborît ochii, ireversibil, dinspre cer spre pămînt. Și așa, cu capul plecat, am mers o zi, două, trei…, pînă am dat de prima monedă de 5. Altă dată am găsit chiar una de 25, iar cînd am ridicat de jos 50 de bani, am zis: ăsta da, noroc peste mine! Am înțeles că pierderea neînsemnată a unora e marea mea șansă.
Mi-am făcut din asta un scop. Nici mai mult, nici mai puțin: un scop al vieții. M-am săturat să aștept lucruri mari: că voi trăi odată în propria mea casă, că va veni un timp cînd voi putea călători în fiecare an la Paris, că voi trăi într-un oraș cu mulți oameni deștepți, dacă nu chiar într-o țară, că voi putea privatiza Biblioteca Națională, și cîte și mai cîte…
Mi-am dat seama într-un tîrziu că e un lux să vrei chiar atîtea, dar mite să le mai ai. Și atunci mi-am zis: trebuie să te bucuri de ceea ce ți se permite să te bucuri, chiar și de-un bănuț aruncat de vreun copil neînțărcat.
În unele zile se întîmplă să găsesc și alte lucruri, de exemplu, un capac de la cel mai simplu pix care poate exista pe lumea asta. Și dacă a doua zi se întîmplă să găsesc chiar pixul acelui capac, pe o durată bună de timp mi-am asigurat liniștea. Fiindcă imediat îmi vine gîndul să scriu cu el, cu pixul norocos, un poem genial pe care să-l scot de vînzare. Iar de pe banii cîștigați să-mi procur o casă, o bibliotecă națională, un oraș inteligent, un bilet de călătorie non-stop la Paris și alte nimicuri.
Ei bine, sincer să vă spun, pînă acum n-am scris nici un poem genial. Dar speranța nu a murit, poate mai pierde cineva un pix.
Astăzi însă tare tristă sînt.