Când eram mic aveam vacanța destul de lungă și era vară. Mergeam la bunici. De atunci îmi place să merg cu trenul. Tot drumul mă lipeam de geam și deveneam transparent. Puteai privi prin mine că vedeai tot aia. Număram stâlpi, vrăbii, vaci, tractoare, trenuri și mai ales berze. Când nu-mi ajungeau le număram și picioarele. Neapărat să fie fără soț și cu trei la urmă dacă se poate, altfel îmi purtau ghinion. Nici nu coboram bine în gară că mă gândeam la cămară. Era paradisul cu foarte multe rafturi. Nu știu cum naiba se nimerea ca cele mai bune căpșuni și vișine în zahăr topit erau întotdeauna sus și că scara aia stătea încuiată. Era vina berzelor și picioarelor cu soț și-mi spuneam ca data viitoare o să dorm tot drumul într-un picior. Urăsc trenurile până la urmă și mai ales despărțirile. Dar am crescut și m-am răzbunat. Nu m-am făcut mecanic de locomotivă. Așa, să le pară rău! Sigur nu le-a părut, probabil!
Dar am apă în gura și mă întorc la paradisul cu rafturi unde îngerii atârnau în ciorchini mirosind a turtă dulce. Unde toate lingurile de lemn aveau gust de dulceață și încă mai învârteau timpul în loc. Cam așa am crescut io fizic până când am întâlnit arătarea. Locuia într-un almanah din 1969 care rătăcise mult timp pe rafturi și pe care nu-mi doresc să-l fi întâlnit vreodata. Nici fratele meu dacă-l întrebați.Când era mic semăna cu Hary Potter. Doar că el nu știa de Nimbus 2000 și de Hagrid. Știa doar că arătarea se odihnește în multe pagini și când are poftă de noi se răsfoiește. Și Doamne ce s-a mai răsfoit!
Avea bunica în gazdă două eleve la pedagogic. Când erau acasă intram pe mâna lor. Cred și acum că aveau un fel de bonus dacă noi eram cuminți. Așa că au căutat o soluție să ne cumințească și nu știu cum naiba, dar au găsit soluții. Almanahul! Arătarea!!! Ce groază am văzut. Ea era bau-baul nostru de la nu mai știu ce pagină. Copilul lup! El întreg! Un copil indian pierdut de părinți în pădure și crescut de lupi. Nu avea nicio vină că noi eram niște sensibili în a recepționa realitatea așa cum era ea de fapt. Că eram prea bolnavi și că mintea noastră zbura pe unde nu trebuie. Dar așa se întâmplă când ești mic. Nu? Sper! Dealtfel nici acum nu știu cât de sănătos sunt. Glumeam!
Era negru cu un cap mare și parcă avea patru mâini pornite dintr-un corp lung și subțire. pe alocuri bandajat. Doamne și ce urât se uita la mine!!! și poza aia în care i se vedea doar capul…parcă îmi intra în gură când urlam. Aveam o reacție de tâmpit. Tremuram, mă scuturam de păianjenii care nu erau. Ce de fiori îmi gâdilau puțulica, că faceam pe mine nu alta.
Timpul a trecut în ciuda lingurii de lemn care se răsucea în el aromată . Am ajuns prin clasa a VI-a. Frățiorul cu doi ani mai mare își făcea temele la birou. Eu că eram ăla mai mic, pe pat! Cred că mi se potrivea într-un fel, doar eram puturos. Și calculam noi ce calculam, și răsfoiam și iar răsfoiam până când geamătul a hâdoșit toată liniștea aia. Sufrageria părea că iese din cele mai groaznice filme horor. Când gemea, când îți dregea glasul cu un miorlau de pisică posedată noi ne pișam pe noi. Eu la propriu. Și acum am pata aia de pe pantaloni în ochi. Nu cred că mai iese oricât m-aș spăla pe față dimineața.
Și frate-miu urla! Se uita spre holul care ne sugruma existența de până atunci, ne înghesuia doar la un metru de dincolo. Ochelarii se îngropaseră în palme și coborau mult, mult prea mult spre vârful nasului. Ochii îi ieșiseră din cap de parcă alungau dioptriile. Urla ca un apucat eu faceam pe mine. Mut de spaimă eram în prelungirea canapelei pe care învățam. Mă aruncasem nici nu știu cum între ea și fereastră. Cred că dacă era deschisă zburam și acum în alb. Ce coșmar viu am trăit noi au trăit și vecinii noștrii. Alături mai erau doi nebuni singuri acasă. Tot unul mai mare si unul mai mic. Ãl’ mic de-o seamă cu mine, ăl’ mare nu mai spun vă imaginați. Deci eram doi Lolec și doi Bolec. Ãia de alături s-au îngrozit de urletele lui Lolec al meu și au fugit care cum a apucat în dormitor. Adică în cea mai îndepărtată cameră. Se gândeau că pe noi ne omorau unii și că la rand sunt ei. Vă dați seama fraților ce nebunie era pe palierul ăla? Unul făcea pe el, adica eu, altul urla de îndoia pereții și alții doi se băteau care să scape în lada de la recamier. Și era abia dimineață! Uf! Are Dep Purple o melodie în care toți urlă din ce în ce mai tare de îți lasă impresia că se aproprie de ei cine știe ce creatură. Așa urla și Lolecuță al meu. Aveam impresia că dihania mai are un pic și-l înhață. Dacă ați uitat eu nu vedeam nimic. Stăteam ghemuit între peretele ferestrei și pat și…nici nu-mi doream să văd ceva. Vedeam destul și așa.
Dupa o vreme, liniste. Ne-am trezit că ne țineam de mâini parcă eram o gelatină cu patru bețe. Știu doar că am tras de firul de la telefon cât mai mult să fim mai departe de ușă.
L-am sunat pe unul din bloc să vină la noi să ne extragă. Speram că ușa de la intrare să fie deschisă să poată intra. Dar ca un orice film de groază care se respecta ăla nu raspundea la telefon și ne-am panicat după ce respirasem preț de 5 numere formate că mai aveam o șansă. Ne-am luat inima în dinți și ne-am dus amandoi deodată să vedem ce-i. Ajunși în ușă ne-am întors urlând și tropăind. În partea cealaltă a sufrageriei era trântită măsuța de telefon. O dăramasem fiindcă am tras prea mult de fir. Mai urlăm o leacă după care realizăm ce era și ne întoarcem. Măi oameni buni în mintea noastră credeam că e copilul lup din almanahul de pe raftul doi pe partea dreaptă paradisului. Pe care îl fluturau cretinele alea două de parcă un copil poate să stea cuminte. Vă dați seama cât ne-au urmărit pe noi fotografiile alea?
Cam așa s-a întâmplat povestea asta și ca să închei am să vă spun că Lolec al meu a stat pe acasă mai mult timp. Când pleca mama la servici era cam 05.30 si el o apuca de mână. A mers pe la doctor pentru că a rămas speriat după tot ce s-a întâmplat. Doctorul i-a spus mamei că are astenie de primăvară. Io i-am zis început de nebunie și când au sunat de la școală le-am spus ce am înțeles. Lolec a stat singur în bancă o lună. Colegii fugeau, el se mira intr-una. A aflat până la urmă și ne-am amuzat. Sper că și voi!
Era să uit. În sufragerie televizorul mergea dat pe bulgari și arătarea era de fapt o mâță care a tot miorlăit pe limba ei la un curs de limba engleză.