Capitolul 14


Salutări de la Ionescu

Deși miezul nopții a trecut de mult, în strada Pavlov, la etaj, lumina este încă aprinsă. Familia Tuteașcă are musafiri. A venit în vizită Dumitru Ionescu, vechiul coleg de la Școala militară.
Ionescu și Tuteașcă nu s-au mai văzut din ... 1943, când, după ce au absolvit școala, au fost repartizați în unități diferite și au plecat pe frontul de est, cu gradul de maiștri clasa a treia.
- Nu te-ai schimbat deloc, mă Dem. E drept că ți-a crescut puțin burta și parcă ți s-a mai rărit și părul, dar încolo ești tot așa cum te știam. Cum o mai duci?
- Mai bine ca tine, răspunse Ionescu.
- De ce spui așa? nu știi încă nimic despre mine.
- Ba știu, că doar te văd. Porți tot uniforma militară, Si dragă trebuie să-ți fie dacă și acasă umbli tot cu ea, iar tablele de pe epoleți sunt mai puține decât la terminarea școlii.
- Păi ce, tu ai ajuns ofițer? se miră Tuteașcă.
- Ofițer? Doamne ferește! Cine mă făcea pe mine ofițer? Nu, băiete, sunt civil.
- Nu se poate! Ai ieșit din armată? Păi de ce?
- Cum de ce? Eram prost să mă mulțumesc cu un grad amărât de sergent major, când pentru merite pe câmpul de luptă mă făcuseră maistru clasa a doua? I-am băgat în mă-sa pe toți ș-am plecat!
- Unde?
- Stai că-ți spun. În ’50 am lăsat armata ș-am deschis un atelier pentru prelucrarea sticlei.
- A sticlei, sau a sticlelor?
- Hai, mă, lasă bancurile. Făceam fiole și globuri de pom de Crăciun.
- Care Crăciun, mă? poate pentru pomul de iarnă?
- Mai du-te! ... Atunci îi ziceam Crăciun. După câțiva ani, adică prin ’53, partidul a hotărât că ce facem noi acolo e capitalism și ne-a închis prăvălia. Acum sunt strungar la 6 Martie.
- Dar eu n-am înțeles de ce ai plecat din armată, nu se lăsă Tuteașcă.
- Din cauza unor șefi proști. Să vezi: în ’46, după ce am venit din Tatra, m-au dat ăia la Arad, la un batalion de artilerie. De unde să mă pricep la tunuri, când eu eram maistru electromecanic? Am cerut transfer și după un an am ajuns la Timișoara, la un regiment mecanizat.
- Oho! comentă Tuteașcă, unitate mare!
- Mie-mi spui? Era atât de mare încât pentru mine nu s-a gă`sit nimic de lucru în specialitate.
- N-aveau ăia aparatură de întreținut?
- Aparatură o fi fost, dar nu trebuia întreținută. Se strica, o aruncau.
- Poate, că ăștia de la Bistrița aveau numai fiare vechi. Probabil că scormoneau gunoaiele de la Timișoara. Și ce-ai făcut?
- Păi, mi-au dat în primire în loc de atelier, un depozit de materiale capturate de la nemți, răspunse Ionescu.
- Cum, mă! te-au făcut magazioner?
- Magazioner, cu gradul de sergent major.
- Asta am pățit-o și eu. Dacă așa le-a cășunat rușilor!...
- Exact, a fost influența lor.
- Și n-a fost bine la depozitul ăla? se interesă Tuteașcă.
- Dar cine stătea acolo? Am făcut un inventar și gata, că doar n-avea nimeni nevoie de toate zdranțele alea; adică eu credeam că-s zdranțe.
- Și ce făceai toată ziua?
- Ce să fac? Mă certam cu comandantul, răspunse Ionescu. Mai ții minte seceta din 46-47 ?
- Cum să nu? Murea lumea de foame. Eu am văzut la Bistrița cum plecau oamenii după un sac de grâu tocmai în Banat... dar stai puțin, acolo erai, ce, duceai lipsă de ceva?
- Dacă nu mă lași să spun! Tocmai ăsta e chichirezu, că pe-acolo se găseau de toate, și șmecherii s-au îmbogățit. Colonelul meu m-a trimis într-o zi la un depozit să aduc o căruță de grâu. M-am dus, ce să fac? Nu era treaba mea, dar eram și eu la-nceput, nu mă puneam cu șeful. Am adus grâul la regiment, dar când să se apuce soldații să-l descarce, pac! Apare un locotenent colonel cu ordin de la comandant: căruța pleacă la șefu’ acasă. Și lent-colonelul ăla a luat frumos hățurile-n mână, și dus a fost!
- Ce spui tu, mă? se miră Tuteașcă. Locotenent-colonel și mâna caii?
- Exact! Ca la balamuc!... Așa... după vreo câteva zile istoria se repetă, și tot așa, încă de vreo 3-4 ori. Adică eu mă duceam la depozit, semnam de primire, iar colonelul își ducea grâul acasă. Noroc că nu s-a mirat nimeni ce naiba face un regiment cu atâta grâu.
- Ce să facă? Îl vinde bob cu bob, glumi Tuteașcă.
- De unde știi? L-a vândut, dar nu regimentul, ci comandantul, nu la bob, ci la kilogram. Or fi cumpărat și bistrițenii tăi de la el.
- Bravo lui, s-a căpătuit.
- Și încă cum! Acum alta. Într-o zi n-are de lucru și m` trimite tot pe mine la G.A. să duc cu soldații ceapa...
- Știi că și am fost șef de G.A. la ăștia acum câțiva ani?
- Bravo ție, comandant la porci! La noi era tovarășu locotenent colonel.
- Ãla cu hățurile?
- Ãla. Dar unde eram?
- La grădină după ceapă.
- A, da. Se făcuse ceapă multă, o scoteau soldații și o făceau grămezi. Am încărcat căruța și când am venit cu ea în cazarmă, iar apare porcu șef, cică hai cu ea la comandant acasă.
- Locotenent-colonelul ăsta de care tot zici tu, era o persoană importantă.
- Un prost, se pripășise și el prin Timișoara după război și zicea că-i student la drept. Nu știu dacă și mergea pe la dreptul ăla al lui, că toată ziua stătea pe lângă comandant și-i mâna căruțele cu grâu și ceapă. Și cum îți spun, duce căruța cu ceapă, după aia vine iar la mine, să mai luăm o căruță de la G.A., tot pentru colonel. Păi mi-au venit nervii și i-am zis prostului de lent-colonel că șeful ar face bine să nu mai fure mâncarea soldaților. A încercat el să mă ducă cu vorba, că domnul colonel are familie mare și are nevoie... de unde, că avea doar un copil, o nevastă și o soacră. Mâncau ăștia tone de ceapă? Le vindeau, vezi bine. Ei, și a doua zi mă cheam` comandantul.
- Ai dat de belea!
- Ba a dat el. Că de ce îl fac eu hoț pe el, care e un șef atât de bun, că are și el necesități, ca tot omul... a, și când am început eu să-i spun ce-aveam pe suflet, că fură hrana soldaților, că se îmbogățește din banii armatei, că nu-i în stare să-mi dea de lucru conform calificării... s-a făcut săracul mic de tot. A încercat să mă mituiască cu un sac de ceapă, cică știe el că și eu am familie grea... de unde, că eu eram burlac, și tot așa...
- De ce te-ai oprit? îl apostrofă Tuteașcă. Zi, cum s-a terminat?
- Nu s-a terminat. El mi-a dat ordin să nu mai ies din depozitul meu, iar eu l-am amenințat că dacă-l mai văd că fură îl spun la partid. Dar a doua zi, când tocmai ieșeam pe poartă, cine trece pe lângă mine? colonelul, cu șareta, iar sub șaretă, legați bine, doi saci. Eu în loc să tac, îl întreb pe șefu ce are în saci, iar soldatul care mâna calul...
- Nu mai era lent-colonelul ăla prost?
- Nu, probabil că la șaretă nu avea carnet, era un soldat cu gură mare, săracul a scăpat porumbelul din gură, păi ce să fie, e niște uruială pentru porcii lu dânsu, adică ai colonelului. Să fi văzut ce s-a înroșit comandantul, dar eu nu l-am iertat de loc. “A, zic, furați și hrana porcilor armatei, nu numai pe a soldaților. Ce, și porcul dumneavoastră are familie numeroasă?”
- O fi avut, săracul.
- Avea, și nu numai o singură familie. De, mâncare avea de unde.
- A zis colonelul asta?
- Nu, dar soldatul uitase că nu e bine să vorbești prea mult. A doua zi a intrat la bulău.
- Așa se întâmplă întotdeauna, filozofă Tutea]că. Tot ăia nevinovați intră la apă. Am și eu experiență...
- Lasă, că-mi spui după aia. Mai trece timpul, într-o zi mă pomenesc la depozit cu locotenent-colonelul student la drept.
- Voia să învețe acolo, era mai liniște, nu?
- Nu, că învățătura nu era pentru el. Avea probabil niște pile mari pe undeva. Venise să-mi facă inventar. Eu eram cu toate în regulă, ți-am zis că nu venea nimeni niciodată acolo. Se apucă ăsta să numere, să verifice... nici nu-ți închipui ce prostii erau adunate acolo... efecte personale de-ale nemților amestecate cu tot felul de cearceafuri, pături, lame de bărbierit, haine, căști, aparate medicale,... mai era și o ladă cu aparate de radio Siemens, noi nouțe, sigilate, și un aparat de Roentgen, tot nou... ce mai, numai soacră-mea nu era acolo.
- Pentru că nu erai însurat, comentă Tuteașcă.
- Ai dreptate.
- Ei, ai ieșit bine la inventar?
- Normal. Studentul meu își scrie documentele și mergem amândoi la comandant, raportăm, toate la locul lor. Dar a doua zi, cine intră în depozit? domnul locotenent-colonel; mă trimite la comandant și el rămâne în depozit, ci-că să păzească. Mă duc la colonel, mai semnez o copie după inventar, și doar mai semnasem nu știu câte, dar când mă-ntorc, celălalt era printre rafturi. “Bă, zice, ia uite ce pături frumoase, iau și eu una pentru domnul colonel”. A luat-o și s-a dus, iar a doua zi iar vine și alege încă o pătură și mai ia și o cutie cu lame. “ Luați tot ce vreți, zic, dar faceți acte de ieșire”. “Ce acte, bă, și așa nu știe nimeni ce-i aici”. “Da, zic, dar eu am semnat un inventar.”... Până la urmă am convenit că face comandantul formele și mi le trimite.
După câteva zile îmi vine o telegramă că mi-a murit o rudă. Îmi iau permisie, las cheile la comandament și plec. Când ajung acasă, cu cine crezi că mă întâlnesc pe stradă, cu unchiu-meu, ăla care murise. Telegrama era falsă. Când mă-ntorc la Timișoara, ce să vezi, în magazia mea sufla vântul. Nici urmă de pături, de lame, de Siemens-uri, până` și aparatul de raze dispăruse. Mă duc la colonel să-i raportez, ăsta înnebunește, “Curtea marțială te mănâncă, majorule, ai furat tot!” Dar eu nu eram prost. “Dom’le colonel, zic, cheile erau la dumneavoastră cât am lipsit. Cui i le-ați dat?” Șeful parcă era lovit de apoplexie: “Cum îți permiți, nu le-am dat nimănui!” “Atunci le-ați folosit personal”, zic, “și acum fiecare porc de-al dumneavoastră se învelește cu pături nemțești și ascultă muzică la radiourile de captură”. M-a dat afară, m-a-njurat, mamă, ce mai țipa! Eu m-am dus să-ntreb soldații. Ei, săracii, mi-au spus imediat cum i-a pus dom’ locotenent-colonel să care tot la căruță, o zi întreagă a făcut naveta căruța la colonel acasă.
- Cu tovarășul locotenent colonel la volan, bănuiesc, interveni Tuteașcă.
- Vorba ta, la volan, acceptă Ionescu gluma.
- Măi omule, dar chiar nu i-a mai văzut nimeni cum fură? Nu a intervenit nimeni?
- Precis i-a văzut toată lumea, dar dacă furau de la mine și nu de la ei, de ce să se bage?
- Bună filozofie, ce să zic. Și ce-ai făcut?
- Ce să fac? Scandal. M-am dus iar peste colonel și am țipat la el că vrea să mă bage-n pușcărie pentru furtișagurile lui, că-nșeală statul, că mai bine i-ar fi stat să fie vechil pe vreo moșie, ce mai, i-am făcut albie de porci.
- Așa e, tot avea el o familie numeroasă, cu porci. Și, le-a adus înapoi?
- Nu. A falsificat niște acte și l-am lăsat în pace. N-am mai avut de lucru cu el vreo 2-3 ani până când l-au scos la pensie și iar și-a dat în petic. A trimis bucătarul să taie 2 porci...
- Din familia lui?
- Nu, de la G.A. Ci-că să facă din unul fripturi pentru masa de rămas bun, iar pe celălalt să i-l trimită acasă, să facă și acolo chef cu prietenii.
- Voia să te invite și pe tine?
- Să fii sigur.
- Auzi, mă Dem, tu numai printre porci te-ai învârtit acolo, sper că nu te-ai amestecat în tărâțe.
- Nu, dar l-am amestecat pe colonel.
- Cum?
- Păi, în toiul banchetului m-am ridicat și i-am urat să trăiască mulți ani de pensie, cel puțin câte aparate radio și câte pături mi-a furat mie din depozit. Nu-ți spun ce râs a fost. Iar a doua zi s-a găsit un om de bine care a trimis la el poliția militară să-l percheziționeze.
- Și au găsit la el tot ce-a furat?
- Nu, doar jumătate, că a doua jumătate o furase prostul celălalt, Marica, dar pe el nu l-au mai găsit, că se transferase.
- Cum ai zis? sări ca ars Tuteașcă.
- Se transferase.
- Lasă, mă, cum ai zis că-l chema?
- Pe boul ăla? Marica.
- Dar l-au prins, l-au băgat la zdup?
- Nici măcar nu l-au urmărit, nu ți-am spus că a plecat din Timișoara?
- Unde?
- Habar n-am, îl bag în mă-sa.
- Mă, Dem, când a fost asta?
- Stai să văd... dacă în ’50 am plecat din armată, el a plecat în ’49.
- Prin februarie?
- Cam așa.
- Mă omule, tu știi unde e Marica ăsta al tău acum?
- Nu, ți-am spus că nu mai știu nimic de el?
- Mă, mâine dacă vrei, te duc să-ți fac cunoștință cu tovarășul colonel Marica.
- Colonel? Vezi dacă-i hoț ? l-au avansat ! comentă Ionescu.
- La-u avansat și i-au dat și o comandă. Acum conduce un batalion mecanizat.
- Să nu-mi spui! Nu cumva? ...
- Ba da, mă, e șeful meu.
.....................................................................................................................................
A doua zi, plutonierul Tuteașcă ceru să fie primit la raport la comandant. Marica, foarte curios să vadă ce vrea subordonatul său preferat, îl primi în birou.
- Bă plutonier, spune repede ce ai de spus, că am treabă, începu « Mareșalul », aruncând sub masă semințele pe care tocmai le ronțăia.
- Tovarășu colonel, raportez, am venit să vă trasmit salutări de la colegul meu Ionescu Dumitru.
- Mersi, bă, dar cine-i ăsta?
- Raportez, e fostul sergent major tehnic de la magazia de material de captură de la Timișoara. M-a rugat să va raportez că dacă vi s-a stricat vreun SIEMENS din cele pe care le-ai capturat dumneavoastră de la el, să mi-l dați să-l repar.
- Sergent major tehnic la Timișoara?... căuta comandantul să-și reamintească. Aha! Ãla cu magazia! ... nu-l cunosc.
- Și cu păturile, și cu ceapa ...
- Bă, bă, tu ... vezi să nu-l crezi pe ăla, e un instigator și un provocator, și de altfel ți-am spun că n-am auzit de el în viața mea.
- Nici de familia cea numeroasă de porci?
- De porci? Adică de a colonelului? Bă, de ăștia am auzit, dar de mincinosul ăla de Ionescu ...
- Tovarășu colonel, raportez, îmi pare bine că nu știți cine e Ionescu, colegul meu de școală, pentru că el mi-a povestit tot ce ați pățit la Timișoara.
- De-aia aveți amândoi așa gură mare, pentru că ați fost și colegi! Bă, bă, ia pleacă de-aici cu Ionescu ăla al tău, că dacă mă mai superi mult, vă bag pe amândoi la arest. Executarea!