Lulu

Am un animal sălbatic în casă. El n-a văzut lumea și nici lumea nu l-a văzut pe el. M-a văzut doar pe mine, dar eu nu sînt de lume.
Pentru mine Lulu, așa îl cheamă, e totul. Multe lucruri pe care le fac în viață, anume pentru el le fac: muncesc - să am bani de pîine și cartofi (nu e pretențios la mîncare), închiriez o cameră - să-l pot ascunde de ochii lumii, îmi mai cumpăr cîte-o haină-două – să nu se plictisească prea tare de mine și… tot așa mai departe. Ne-am obișnuit unul cu altul.
De dragul lui, nu am chemat niciodată pe nimeni în vizită. Nici nu am răspuns vreodată invitațiilor de a merge undeva. Iar atunci cînd sînt plecată la serviciu, la piață sau în cazuri excepționale – la înmormîntări, am grijă
să-i asigur lui Lulu maximă securitate. Închid ermetic ferestrele, trag bine perdelele mov la geamuri, încui casa cu cîteva perechi de chei, iar pe el îl pun într-o cutie neagră asemănătoare cu un mic cavou. Asta pentru cazurile cînd, Doamne ferește, poate să se năpustească vreun hoț în casă.
În rest, viața noastră e molcomă și stabilă. Nu ne deranjează nimeni și nimic. Nu ne implicăm în politică, în acțiuni filantropice și nici măcar în literatură. Existența noastră așa, pură și simplă, ne e suficientă.
Ne organizăm cîte-odată, rar de tot, cîte-o mică sărbătoare. La cei cîțiva cartofi fierți în coajă, pe care îi consumăm zilnic, ne mai permitem să gustăm și cîte-un fruct exotic dintre cele care ajung și pe la noi. Nu pot să-i refuz această plăcere – e deliciul lui.
Lulu e răbdător și bun la inimă (îmi lasă tot timpul cea mai mare bucată din fruct), cum rar se întîmplă printre oameni. Ne înțelegem, cum se spune, din priviri (e mut). Am observat, avem chiar aceeași cătătură, ușor pierdută în neunde. E și firesc: acest “neunde” e singurul loc ascuns unde ne putem permite să mergem amîndoi, fără să ne vadă cineva.
Mărturiesesc: noi doi, eu și Lulu, sîntem ca o mică familie. Armonioasă și monolită. Și nu vom lăsa pe nimeni să intre în viața noastră.