agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-09 | |
Poate datorită miopiei, poate datorită semiîntunericului care a îmbrăcat totul într-o haină de camuflaj, dealul din față îmi pare cocoașa unui uriaș care abia s-a trezit din somn și se pregătește sa plece să-și bea cafeaua. Cu cât mă apropii, îmi dau seama că dealul e de fapt, doar un scut protector pe care lacul îl pune între el și talentul meu înnăscut de pescar...
Cei care pescuiesc noaptea sunt ori pescari ce caută prada cea mare, ori întârziați la servicu sau în treburile gospodăriei. Eu sunt o combinație din situațiile prezentate: deși e vineri, am scăpat de la serviciu pe la ora optsprezece, acasă am stat o oră să frec maioneza pentru salata de boeuf pe care o prepara nevastă-mea și am venit la pescuit înarmat cu douăzeci de lansete ca să prind un monstru pe care să-l prezint mâine prăjit, alături de omagiile mele soacră-mi, care vine să ia prânzul la noi. Malul bălții e luminat feeric de vreo zece focuri de tabără și e plin de corturi de parcă m-aș afla pe plajă la Vama Veche. Rămân pironit, fără reacție câteva secunde, nu mă așteptam să știe atâția pescari de balta asta. După ce mă uit mai bine îmi dau seama că balta nu e ocupată de pescari ci de vreo cincizeci de rockeri care fredonează cântece, zdrăngăne chitări și dansează în jurul focurilor de tabără. Alunec de vreo două ori pe niște sticle goale, aruncate haotic, un câine care e cu ei îmi rupe spre amuzamentul tuturor o bucătă de pantaloni, înjur în gând și îmi continui drumul spre monstru care stă încă liniștit în adâncuri. Deși sunt singurul pescar pe o rază de doi kilometrii, găsesc cu greu un loc liber, într-un colț al bălții, abia am spațiu să arunc înghesuit două undițe din snopul pe care l-am cărat sârguincios atâta drum. Bunicul îmi spunea în copilărie că la capătul oricărui drum parcurs cu greu stă o mare satisfacție, așa că, toate aceste obstacole nu fac decât să mă îndârjească și mai mult și să îmi întărească credința că voi avea parte de o pradă deosebita. Încălzit de focurile ce mă înconjoară adorm. Adorm și în scurt timp visez clopțeii de la lansetă că au început să cânte melodia trasului de pește. Prin somn, apuc undița și înțep. Un urlet infernal, parcă venit din altă lume, mă trezește. Ciudat, sunt cu undița în mână și o forță nebănuită mă trage, nu dinspre apă, ci dinspre pădure! Mai înțep o dată! Același urlet, de animal rănit, îmi sparge timpanele. Somnul mi se spulberă de tot, totuși situația mi se pare desprinsă dintr-un vis. Am în cârlig un pește care urlă și înnoată prin pădure... Mulinez. Îl las să-și ia fir și, cînd simt că obosește, mulinez iar. De sus, luna îmi zâmbește cu jumătate de gură. Mi se pare că e un zâmbet ironic, de parcă nu ar crede că sunt în stare să aduc prada în juvelnic. Pe mine nu mă poate opri nici uraganul Katrina, mulinez, recuperez, îmi folosesc toate cunoștiințe teoretice și practice și, după o bună bucată de timp reușesc să aduc monstrul lângă mine. Am în vârful cârligului un bocanc! Luna aceea galbenă de atâtea excese bahice, îmi zâmbește cu accente de superioritate și își fixează toată lumina pe bocanc, de parcă ar vrea să-mi demonstreze fără echivoc că sunt pescarul care a prins cea mai ciudată specie de pește. Rămân cu bocancul în mână și privesc reflexiv peisajul. Focurile aprinse își înalță limbile înalt spre cer, jucăuș, de parcă un fachir ar face jonglerii spre amuzamentul nostru. Sub lumina tremurândă, copacii din păduricea învecinată, par că se clatină într-un mers nesigur, niște uriași începători în mersul pe catalige. În spectacolul de circ improvizat, de undeva din pădure apare urlând un individ cu un nas mare, rosu, cu un păr lung și răvășit, cu blugii rupți în genunchi, încalțat cu un singur bocanc și șchiopătând caraghios. Se apropie de mine, îmi smulge bocancul din mână, scoate dintr-un buzunar o sticlă de votcă pe jumătate golită, mi-o întinde, probabil ca plată a bocancului și fuge spre corturi încălțându-se din mers. Vântul rece al nopții a început să sufle fără milă. Beau câteva guri să mă încălzesc. De undeva, răsună pe toată balta celebrul refren al celor de la Queen: „We will we will rock you!”. Mă așez în genunchi și, în ritm cu ceilalți oaspeți ai bălții dau din cap, fluturînd în vânt amintirea pletelor din liceu... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate