In tren e ca de obicei: lume pestrita si in miscare sau… in somn. Nu mai am liniste. Ma agit ca un copil. Uniforma sta pe mine de parca am imprumutat-o. Normal ar trebui sa fie impecabila, dar numai de asta nu-mi mai ardea mie acum. Caldura imi marea nelinistea si ma facea din ce in ce mai nerabdator. Voiam sa ajung cat mai repede. Ies pe coridor si scot capul pe fereastra ce era deschisa.Da… acum ma simteam mult mai bine. Vantul imi aducea cumva pacea in suflet ca printr-un facut. Suieratul curentului se impletea cu monotonia de scrasnituri ale rotilor. Imi producea o stare de ameteala, nu mai puteam gandi nimic. Curand am realizat ca ma afundam tot mai mult in aceasta beatitudine si m-am hotarat sa o curm. M-am retras si am inchis geamul in privirile intrebatoare ale celor ce cautau racoarea cu orice chip.
Acum parca imi mai reveneam, dar caldura incepea sa ma sugrume, sa imi inabuse respiratia. Si piesajele ce-mi clateau privirea acum erau sterse si se amestecau pe retina mea ametindu-ma. De ce? Tocmai eu, eu care am trecut toate testele psihologice, eu care acum sunt pilot, eu sa ametesc dintr-o banala schimbare de aer…

***

In sfarsit am ajuns. Credeam ca am sa merg la infinit cu sarpele asta care te hipnotizeaza cu unduirea sa ce urmeaza umil calea ferata. Cand am atins peronul inima incepu sa imi bata accelerat. Simteam cum tot sangele s-a strans in gatul meu gata sa ma sufoce. Tamplele incepusera sa mi se zbata. Eram emotionat. Stiam ce ma asteapta acasa! Fusesem anutat.
Intr-un sfert de ora, cat am facut pana acasa mergand pe jos, mi-au trecut prin minte amintirile ce ma legau de locurile astea.Cu cat ma apropiam mai mult cu atat intram mai adanc in amintiri si in senzatia de sufocare. Nodul din gatul meu se strangea la fiecare pas. Simteam ca ma apropii si emotiile ma copleseau. Eram un pilot cu sange rece, insa acum imi clocotea in vine. In sfarsit mi-au dat permisia si am putut sa vin. Sper sa nu fie prea tarziu.
Iata-ma in fata blocului. Nimeni. Nici o masina, nimic. Liniste. “Oare ce o fi? Sa-mi fi facut cineva vreo farsa?” emotiile disparura brusc si fura inlocuite de furie ce apoi izbucni din gura mea sub forma unui ras plin de usurare si seninatate. Se auzea ecoul rasului meu in tot cartierul, insa nu imi pasa. Imi lasam sufletul sa se descarce, sa se elebereze de maracinele intortochiat de sentimentele ce ma incercasera in ultimele zile. Si era bine! “Mi-au facut o farsa!!!… sau…” dar gandul mi se pierdu in negurile sufletului si nici nu mai stiu ceu am urat asa de repede cele cinci etaje. M-am oprit in fata usii. “Deci e adevarat…” gandesc privind panza de deasupra. Apas clanta cu nesiguranta in miscare. E deschis… Intru repede si instinctul ma poarta in sufragerie: atmosfera intunecata. La fel si-n celelate doua camere ale apartamentului. Aerul inchis e persistent. Totul parca e parasit…”Da!… Am ajuns prea tarziu! Nu se poate…”
In urma-mi las usile deschise si cobor scarile in graba. In fata blocului ma opresc o clipa. In minte-mi se incalcesc mai multe drumuri pe care as vrea sa o apuc. Imi intrerupe invalmaseala din cap un pusti:
- Nene, geanta!
- Tine-o tu! Ii mai pot arunca baietasului in timp ce ma departez in fuga. Fug. Fug, fug… Caldura ma moleseste, aproape ca ma doboara. Trag de-mi smulg masturii de la jacheta si o arunc de pe mine. Continui sa fug ca un smintit. Nu ma opresc o clipa. Desi trupul meu ar vrea-o, creierul comanda intr-una: FUGI!!!
Ma sufoc din ce in ce mai tare. Arsita imi face sudoarea sa-mi sfaraie pe frunte. Camasa mi se lipeste de piele. Nu mai pot. Am ajuns. Intru pe poarta cimitirului. In departare vad multimea. “Acolo!” imi spun si cu ultimele puteri incerc sa ajung la ei in fuga. Pasii sunt nesiguri si impiedecati din cauza toropelii si din cauza mintii mele care realiza ce-I spuneau ochii: erau acolo, era real si se apropiau de sfarsit. Lasau sicriul in groapa. In acea clipa un urlet de disperare izbucni din pieptul meu ce ramase gol:
- NUUUUUUUUUUUUUUUU!!!
Toti isi indreptara privirile speriate spre omul ce fugea spre ei. Pe fetele lor puteai citi contopirea surprinderii si a compasunii pentru omul ce-si dadea duhul incercand cu ultimele puteri sa ajunga la ei. Zdrentele de pe el se voiau a fi o uniforma de pilot…

***

Tata se intoarse spre mine si-si desfacu bratele. Ma prinse si ma imbratisa lasand lacrimile sa curga in voia lor. Nu-I mai pasa de costumul negru inchiriat ce acum sa imbiba cu transpiratia mea. Dupa cateva clipe de inclestare m-am desfacut din stransoarea lui si-am ingenunchiat langa groapa. Buchetele de flori fusesera aruncate. Groparul infipse lopata in movila de pamant si acum astepta. Mi-am dat seama ca nu mai pot face nimic… Nici macar nu am apucat sa o mai vad o data, sa-I sarut mana si sa-I cer iertare. N-o mai pot aduce inapoi… Totusi gandul asta nu m-a oprit atunci cand am luat pumnul de pamant si l-am presarat pe sicriu sam ai strig o data cu o patima adanca. Oare speram ca Cel de Sus sa ma auda? Tata imi puse mainile pe umeri si-I stranse barbateste. Cu lacrimi in ochi, imi ridic privirea spre ochii sai. Nu ma vede clar din cauza lacrimilor. Simt cum picura durerea lui pe obrazul meu, o intalneste pe a mea si cade pe sicriu. Privesc cu neputinta cum pamantul imi fura cea mai draga fiinta. Simt cum o parte din mine ramane acolo, cu mama. “Oare m-a iertat? M-a iertat?!” il privesc pe tata intrebator si, parca citindu-mi gandul, ma aproba dand din cap. “Ah, mama, iti multumesc!” Fetele intunecate ale cunoscutilor mi se perinda prin fata ochilor si toti incearca sa ma imbuneze cu o vorba buna insa eu nu ii aud. Nu pot. Nici macar nu ii vad prea bine. Pentru mine acum ei sunt doar niste fantome negre si triste… Toata lumea e trista… singura care mai zambeste dintre toti e mama. Zambetul ei imi aduce pace in suflet. Atat de dulce si de gingas, atat de nostim si de placut…
Mama imi zambeste… de pe fotografia de pe cruce…