Se îndrepta direct spre EA. În mintea lui nu era loc de bun rămas. În reminiscențele lucidității i se adunaseră toți demonii, zâmbea pervers din colțul gurii și își frământa palmele pregătite să lovească. EA, îl privea fix, era țintuită de teama necunoscutului. Aștepta ca furia lui să se reverse, ca apoi să poată ierta, cerându-și iertare pentru ceea ce nu putea fi. Era pregătită să încaseze toate reproșurile universului lui și asta numai ca să îl poată avea numai pentru EA.
Nebun, derogat din normalitatea lui, pregătit pentru producția și consumul nimicului, se apropie de EA și lovi cu furie dementă zidul alb din spatele ei. EA nu se mișcase deloc. În ochii ei se citea moartea, așteptată ca o izbăvire. Nici măcar nu-i era frică. Zidul se frânsese în spatele ei, iar EL într-o clipă de luciditate, surprinse lacrima din ochiul ei stâng. Era ochiul sufletului. Atunci realiză că nu mai are nimic. După ce o pierduse pe EA, rămăsese și fără ultima punte dintre EI. Respectul. Căzu răpus de neputință, îi îmbrățișa genunchii și începu la rândul lui să plângă. EA, statuia suferinței, încerca să înteleagă. Nu-l văzuse nicodată plângând. Vroia să simtă ceva. Privea rigid în jos spre EL, până când, într-un final a simțit întunericul. Era în iadul cuplurilor. Se căuta de nume: Julieta, Isolda, Desdemona, Cătălina. Totul îi era străin, lucid și rece. Își încorda privirea, căutându-l pe EL, a cărui îmbrățișare încă o ținea în echilibru. În cele din urmă, deschise ochii, privi atentă în jur, și-l văzu. Dormea lângă EA. Era frumos așa cum îl visase, cu sprâncenele arcuite în interior, având încă furia pe chip. Se apropie încet de El, să nu-l trezească, vrând să-i stigmatizeze fruntea cu un sărut. Era rece. Rigid. EA, zâmbi frivol, se deplasă goală spre debaraua mucegaită. Deschisese ușa, să-și ia roba neagră și din neglijență, coasa căzuse, retezându-i falanga a doua a piciorului drept. Scuturând din cap a plăcere, EA ieși pe ușa iadului cuplurilor, căutându-l pe EL. Un alt, EL!