Lumina

Radiez de fericire. Până și calul, trage mai bine când sunt fericit. Oasele, cele de la glezna aceea fisurată, parcă nici nu mă mai dor. Mă simt într-al nouălea cer. Merg țanțoș, sunt cu totul și cu totul, altă persoană. Oare de ce?
Nu puteam să fiu la fel și până acum. Astfel încât să nu mai deranjez pe nimeni pentru nimic. Să fiu eu însumi, în tot și în toate. Să mă aclame de fericire, să prind stropul de pudoare, ce vine de la femeia iubită. Acum îmi pare rău că am fost un orb, ale cărui mâini au fost un instrument prea delăsător, sau mai bine zis, la îndemâna oricui. Lucrau fără încetare, dând de mâncare minților înfometate, ce stăteau la pândă.
Uneori, mintea mi-o ia la goană, fără voia mea, sunt presat de timp, nemulțumit de tot ce mi se întâmplă, încât valorific, fără să vreau, răul. Îl iau ca pe o unealtă ce a fost lăsată în voia sorții, dar cu care se poate tăia în carne vie. Este singura modalitate de a ajunge la clipa de fericire. Plâng, sunt nefericit, căci fericirea mea trece prin el, lasă răni adânci în sufletul meu și așa destul de încercat.
Sunt la limita puterilor mele, însăși gândirea, parcă-mi stă pe loc; la toate pe care ar trebui să le fac sau sunt pe cale să le fac sau sunt pe cale a le înfăptui. Și dintr-o dată, apare soarele în inima mea, totul se transformă în fericire, cerul, este acum, mai senin. Fericirea mea, ce a trecut prin rău, s-a înfăptuit. Sunt un om împlinit
Vreau să trec, dar o barieră mă face să fiu prudent la următorul pas, pentru că ce este mai frumos decât clipa, uneori irezistibila clipă, ce nu poate fi gustată, de cele mai multe ori, pentru că nu este văzută.
Așadar, rămân în culmea fericirii, pentru că am prins-o, este în mâna mea. Acum, este rândul meu la fericire.