Capitolul 19


Prieteni pana la moarte

- Comandantul gărzii la postul 3!… Comandantul gărzii la postul 3!
Astfel de apeluri se auzeau în mod frecvent pe timp de noapte, mai ales când în posturi se aflau teriști, iar ofițerii de la plutoanele TR aveau funcția de comandant de gardă. Unii teriști se speriau pe întuneric, dar cei mai mulți erau bucuroși să-și deranjeze superiorii la ore când plantonul unu deja doarme, plantonul trei înca nu s-a trezit, iar plantonul doi nici nu doarme, dar nici nu s-a trezit.
Dar la ora nouă dimineața nici măcar teriștii nu se sperie degeaba. Așa a gândit locotenentul major Cocoș, pornind în cea mai mare grabă către postul numărul trei, adică la marginea lizierei de brazi, acolo unde consemnul particular cuprindea paza și apararea unui obiectiv foarte important: micul depozit de carburanti și lubrefianți uz. Aflat la o oarecare distanță de clădirile cazărmii, așa cum prevedeau normele PCI, postul respectiv era sursa celor mai numeroase apeluri ale sentinelelor speriate, deși nicioadată nu apăruse vreun element dușmănos.
- Unde ești, mă, Dragomire? întrebă Cocoș, ajungând lângă lizieră. Ce-ai pățit, ai căzut din pat?
Dar fruntașul TR Dragomir nu era nici langă ușa depozitului, păzită în lipsa lui de un enorm lacăt, nici lângă, nici în foișorul de pază.
- Mă, n-auzi? Ce, te-au răpit teroriștii? strigă ofițerul din ce în ce mai neliniștit. Într-un târziu, teristul îi răspunse, iar vocea lui se auzi chiar deasupra ofițerului.
- Ce-ți veni, mă? De ce te-ai urcat in pom? L-ai văzut pe baubau?
- Raportez, toa’lent major, s-a dus încolo! răspunse tremurând ostașul, arătând cu degetul.
- Ai văzut pe mă-ta! Dă-te jos de-aco…
- Comandantul gărzii la postul 4! îl întrerupse un nou apel îngrozit.
- Ce naiba aveți azi, mă? se înfurie Cocoș. Cine-i la patru, Mincu?
- Nu, Mișu Sîrbulache, raportă Dragomir din înaltul bradului, fără a schița nici cea mai mică mișcare de coborâre. Mincu e la doi.
- A, Sîrbulache? se lămuri Cocoș, păi ăstuia îi e frică și de-un popă.
- La toți ne e frică de tovarășu maior, toa’lent major, mărturisi teristul din înalturi.
- Comandantul gărzii la postul patru! se auzi din nou.

*

Strigătele sentinelelor se auzeau și din pavilionul comandamentului. Colonelul Marica și maiorul Popa erau tocmai într-o ședință operativă când pe geamul deschis se auzi clar groaza lui Sîrbulache.
- Lua-i-ar naiba de incapabili! se enervă șeful de stat major. Nici o cafea nu te lasă să bei liniștit în casa asta!
- Nu cumva sunt teriștii în gardă? sugeră Mareșalul. Numai ăștia fac pe deștepți. Ar trebui să-i ținem mai mult pe la arest, poate pricep și ei ce-i aia armata.
- Comandantul gărzii la postul patru! răsună din nou chemarea sentinelei.
- Aștia-s nebuni, tovarășul colonel, comentă maiorul Popa. După ce-mi termin țigara o să mă duc să-l învăț pe Cocoșu’ ăla să-și instruiască soldații.

*

Între timp, locotenentul major Cocoș ajunsese la depozitul de echipament pe care-l păzea Sîrbulache. Având deja experiența de când îl căutase pe Dragomir, îl găsi destul de repede pe Sîrbulache cocoțat pe stâlpul de la rețeaua electrică.
- Hai jos de-acolo, c-acu’ viu la tine! îl amenință pe ostaș. Și tu l-ai văzut pe baubau?
- Ra-raportez, n-nu e-ra ba-ba-ba-u, ve-ve-nea de l-la Dra-dra … se bălbăi Sîrbulache.
- Mă, dar ție chiar ți-e frică? se îngrijoră Cocos. Ce naiba, doar nu vin rușii!
- N-nu ru-șș-șii, u-ur-șșii! reuși să îngaime teristul.
- Ce urși, mă? Dă-te jos și spune odată! se răsti ofițerul.
Cu chiu cu vai, militarul coborî de pe stâlp și, mai liniștit, începu să raporteze:
- Era unul mare, a venit dinspre postul trei și m-a speriat tare!
- Și acum unde s-a dus? își continuă ofițerul ancheta.
- Încolo! arătă sentinela.
- Comandantul gărzii la postul doi! se auzi dintr-o dată.
- Aha! Acum știm unde este inamicul! spuse locotenentul major, pornind înspre depozitul de alimente. Dar dupa câțiva pași se întoarse.
- Mă, Sîrbulache, dar tu n-ai armă? De ce n-ai tras în urs?
- Eu? Nu m-am gândit, toa’lent major …


- Comandantul gărzii la postul doi!
Ecoul răsună în biroul comandantului, făcându-l pe Popa să strivească nervos țigara în ceașca din care nu terminase de băut cafeaua.
- Tovarășul colonel, mă duc să-l bag p-ăla la arest! se ridică hotărât șeful de stat major.
- Bine, zici, Popicule! Îi dai și din partea mea o zi.

*

- Iar se distrează teriștii, spuse Talabă, intrând în magazia lui Costandache.
- Săracu Cocoș, nicioadată nu l-au plimbat așa de la un post la altul, ai zice ca e o invazie, răspunse Costandache.
- Daca era ceva important, trăgeau, se auzi glasul lui Banu din fundul magaziei, unde se ascunsese auzind pași în fața ușii.
- Teriștii? Să tragă? se miră Talabă. Ha! De când a împușcat ăla cucuvele, ăia nici măcar nu mai pun încarcatorul la armă!

*
Ta-ta-ta-ta…
Zgomotul împușcăturilor îl surprinsese pe comandantul gărzii. Deși de abia îl înjurase pe Sîrbulache, Cocoș nu creadea că militarii din plutonul său vor avea curajul să folosească armamentul din dotare.
- Nu mai trage, Mincule! Să nu mă mai nimerești pe mine, mai bine urcă-te pe vreun stâlp!
- Am înțeles! se auzi răspunsul teristului, și, într-adevăr, ajungând lângă pivnița cu cartofi, Cocoș îl văzu atârnat pe creanga unui măr.
- Unde-i, mă, ursul? strigă ofițerul.
- Raportez, e chiar langă dumneavoastră, răspunse militarul, în timp ce șeful său escalada disperat bradul din apropiere.
- Mincule, dacă spui cuiva că m-ai vazut aici, te mănânc, îl amenință ofițerul pe terist.

*

- Am impresia că e totuși ceva serios, spuse Costandache auzind seria de pistol mitralieră.
- Câte-au fost, trei sau patru? intrebă Talabă.
- De ce întrebi, ai vreun semnal convenit cu sentinelele ? îl contră Banu.

*

- Băi, teristule, unde mă-ta te-ai băgat? Tragi de prost? Vrei permisie ca ăla din seria trecută? Cinci zile de arest, ticălosule, să te înveți minte!
Strigătele lui Popa nu mai conteneau, dar maiorul încă nu-l vedea pe Mincu. - Bă, unde ești, ai dezertat? Zece zile de bulău, și ai noroc că sunt în toane bune, că altfel …
- Tovarășu maior, permiteți să raportez? se auzi sentinela.
- Unde ești, bă? se răsti șeful de stat major.
- Aici, în pom, răspunse, calm, teristul.
- Și ce faci acolo?
- Raportez, am fugit de urs.
- De care urs, mă boule?
- Raportez, de ăla din spatele dumneavoastră.
- Aoleu! strigă Popa, luând-o la fugă … Bă, dacă spui cuiva …
- Am înțeles, nu spun la nimeni că v-ați urcat langă mine în pom de frica ursului .

*

- Alo, corpul de gardă? Colonelul Marica sunt, cu cine vorbesc?
- Caporal TR Simca Glupca, să trăiți!
- Bă, cine a tras?
- Tovarășu colonel, raportez, cred că Mincu.
- În cine, bă?
- Raportez, nu știu, dar e toa’lent acolo.
- Bă, ia du-te tu să-l ajuți, și după aia să-mi raportezi!
Simca n-a asteptat să i se spună de două ori, nu degeaba era el caporal de schimb. Fiu de ofițer cu studii la Frunze, în U.R.S.S., își descoperise adevărata vocație la armată, cu toate ca terminase facultatea de matematică. Își uimise superiorii cu curajul și spiritul de inițiativă, dar acum, ajungând lângă pivniță, și-a dat singur ordinul: “În pom adunarea!” și l-a executat în fuga cea mai mare: peste 270 de pași pe minut, devenind coleg de ramură cu maiorul Popa.
- Să trăiți, tovarășu maior, permiteți să raportez, la ușa pivniței e un urs!
- Extraordinar, mă Simache, ai reușit să-l identifici din viteza aia? îl înțepă Mincu de pe creanga vecină.
- Bă, bă, ia împușcă tu animalul ăla! ordonă maiorul.
- Eu, tovarășu maior? întrebă, bucuros, Simca.
- Nu puteți să-l împușcați, tovarășu maior! se auzi Cocoș vorbind de pe altă creangă.
- Bă! eu am dat un ordin, împușcați-l! se înfurie Popa.
- Dacă-l plătiți dumneavoastră, îl împușc eu, zise, din nou, Cocoș.
- Ce tot zici tu acolo, bă?
- Raportez, vă trebuie o autorizație de la vânători. Fără asta, te bagă la braconaj, ca pe un prieten de-al lui taică-meu, și e amendă mare. Cică ursul e ocrotit.
- Bă, asumă-ți răspunderea și împușcă ursul! Te acopar eu, după aia! propuse Popa.
*

- Nu se mai trage, nu se mai strigă… zise Talabă. Înseamnă că inamicul a nimicit toata garda, sau că a ajuns Cocoș la fricoșii lui și i-a liniștit. Mă duc la biroul meu.
- Hai, că plec și eu; mă duc la carne, spuse și Banu.
Subofițerii dădură mâna cu Costandache și ieșiră. După câteva secunde erau înapoi.
- Era să devii tu carne, spuse Talabă, tremurând.
- Chiar așa, nu mai trebuia să mă duc până la abator, răspunse Banu.
- Ce-i mă, ce s-a-ntamplat? se miră Costandache.
- Nimic, doar că în fața ușii era un urs, răspunse Banu, și nu era sigur pe care dintre noi vrea să-l mănânce.
- Uite-l acolo! spuse Talabă, arâtand pe geam. Se duce spre comandament.
- Hai să-i telefonăm Mareșalului! propuse Costandache. Măcar să nu-l înghită ursul înainte de a fi bine fiert în suc propriu.

*

- Ce bă? un urs? Bă! Bă! Prindeți-l! Omorâți-l! Goniți-l! Băgați-l la arest! țipă Marica în telefon.

*

Încă de la terminarea raportului de dimineață, plutonierul Tuteașcă se închisese în atelierul său. Nu voia să bage cineva de seamă că el are de reparat un magnetofon. Popa îi interzisese categoric să introducă în unitate aparate civile, dar dacă l-a rugat frumos Dominte … Din cauza concentrării nu auzise nici apelurile sentinelelor, nici focurile de armă. Iar acum, aparatul era gata, mai trebuia dus la compania întâi, și Dominte era bun de cinste. De unde să știe Tuteașcă noutatea că unitatea era invadată de un urs?
Pândind cu grijă geamul maiorului Popa, Tuteașcă traversa curtea, camuflând magnetofonul într-o trusă de scule. Nu mică-i fu mirarea când nu cu șeful de stat major se întâlni, ci cu un inamic mult mai puternic.
- Mrrrr …. făcu ursul, ridicându-se în două picioare.
Plutonierul mai văzuse urși doar la grădina zoologică de la Noua, dar acolo stăteau frumos după gratii și așteptau bucățele de zahăr. Acum nici măcar zahăr nu avea.
- Mă ursule mă, fii cuminte, mă! N-am zahăr, dar dacă vrei, îți dau un magnetofon, că tot nu-i al meu, negocie Tuteașcă.
- Mrrrr …
- Mă frumosule, stai, mă, blând!
Ca prin minune, ursul părea să se îmblânzească odată cu vorbele interlocutorului său. Reveni pe patru picioare și se uită cu multă curiozitate la subofițer.
- Mă, ce mai urs cuminte și bun … cine știe ce-o fi în mintea ta … mă păstrezi să mă mănânci mai târziu?

*

La ferestrele tuturor pavilioanelor, militarii urmăreau cu interes spectacolul, curioși să vada cât mai are Tuteașcă de trăit. Toți îl compătimeau pe plutonier, dar nimeni nu îndrăznea să intervină; în afară de Teodorescu, care, cu sânge rece, telefonase la miliție.
Între timp, ursul și Tuteașcă deveniră cei mai buni prieteni.
- Bravo, Martinică, eu mor de frică și tu te așezi în fund? Înseamnă că ai chef de taifas?
Întrevederea se desfășură într-o atmosferă caldă, prietenească. După mai multe minute, care lui Tuteașcă i se părură nesfârșite, ursul probabil că epuiză toate subiectele interesante, pentru că se ridică, mai mormăi o dată, și plecă, sărind gardul exact prin același loc pe unde-l treceau seara și militarii fără bilet de voie.

*

După ce se convinseră că ursul a plecat și nu mai vine, aproape toată lumea ieși în curte.
- Petrică, ai fost mare, mă! îi spuse Talabă prietenului său, bătându-l pe umăr.
- Chiar așa! zise și maiorul Loghin, s-ar fi spus că sunteți amici de când lumea.

*

În corpul de gardă, fruntașul TR Mincu, ieșit din post, povestea:
- Băi fraților, mai întâi era să mă mănânce ursul. După aia, Cocoșu’. Iar la sfârșit mi-a cântat Popa, vă dați seama?

*

- Ordonați, tovarășu! spuse Tuteașcă o oră mai târziu, intrând în biroul colonelului.
- Bă! Bă! regulamentele militare interzic categoric intrarea străinilor în unitate. Cum ai îndrăznit tu să-ți aduci un prieten?
- Ce prieten, tovarășu? N-am adus, raportez, pe nimeni.
- Bă! Bă! tu să nu mă contrazici! ce, nu l-am auzit eu p-ăla când a zis că ești amic cu ursul? Cinci zile de arest! Executarea!