[...] Îl strigară până când chemările se transformară în răcnete înfiorătoare, îl înjurară. El nu răspundea. O fi mort, ori plecase, se întrebau, însă niciunul nu îndrăznea să deschidă ușa, să o forțeze dacă era închisă, să intre, să verifice de viață cavoul ciudat ca mai apoi să ducă vestea în sat, fie bună, fie rea, oricum mâine toturor le va fi indiferentă soarta inutilului poet ce le făcea duminicile și sărbătorile mai blânde, mai frumoase, oricum nimeni nu va duce dorul stihurilor frumos aranjate, lungilor poeme de dragoste ori ascuțitelor poezioare cu tâlc și glumă, iar poimâine îl vor uita cu totul, praf de șters de pe mobile, cioară arsă la marginea satului, nici fum din el nu va mai inhala nimeni, nici hainele nu i le vor purta săracii, ce să poarte, dacă nici lui nu-i erau bune, nu îi acopereau pielea vânătă de la întuneric, ce să facă cu hainele rupte, peticite, cu dezlânarea sărăcăcioasă a pantalonilor, cu largile și peticitele pulovere, cu pălăria desfundată, cu tot ce avea el, casă și atât, în casă mai nimic, ce să facă cu ce lăsase acel individ cu care ei nu făcuseră nimic. Niciodată.
[…] Citiră cu glas tare bucata de hârtie pe masă aruncată, ca ultimă dorință, ca ultimă chemare, în casa bântuită și fără răsuflare, îl găsiră mort, poetul cel nebun, cel inutil, ce sărbătorile le-nfumuseța cu veșnicul său cânt, tânguitor, șăgalnic, dar niciodată rece, acel poet ce viața își petrece în stihuri și în slove de nimeni înțelese, ce-aprig se răzbună pe foaia albă, galbenă sau brună, lividă pagină ce-l inhiba, în nopți cu lună plină cuvinte așternea, pe foia albă ca de nea. Poetul nu gândea ci doar scria: „de ce să se culce cu mine vreo fată prea frumoasă, cu ce eu o atrag, ce vorbe să îi spun, și ce bucate alese în față să îi pun, ca după, cu mine să se-nfrupte, ce taine neștiute ar trebui să aflu, ca prea frumoasei mele să-i sucesc capul?. PS: și cât de multe clișee să repet, ca pe atâția alți poeți eu să-i întrec?”
Îl găsiră mort, întins pe podea, lângă masă, înfășurat în pagini de cărți. Arăta ca o mumie. Așa cum văzuseră ei în documentarele de la televizor, bandajat de la gât până în picioare cu mantia sfâșiată de scris a paginilor tipărite, lipite prin cine știe ce procedee. Un om mort într-un giulgiu de hârtie, într-o casă care cu greu putea fi numită casă, cu un scaun, o saltea veche, o masă șubrezită și un dulap sub care, neputincioase, copertele zăceau despuiate, privind cu titluri pretențioase la cei doi intruși. Zăcea acolo hoit neatins de viermi, de măcinarea timpului, înfruntându-l, uscat, cu pleoapele mari, odată cărnoase, trase acum spre sprâncene, cu ochii mari, bulbucați, dar scurgându-se ușor peste pomeții supți, cu nările imense și nasul ascuțit, cu buzele livide, cu fața stearpă, nerâzând și neplângând totodată, ascunzând cu o dulce perfidie surâsul aceluia care a înțeles, cu pajiști și păduri ascunse în pupilele largi, perdele trase lăsând să se ghicească bucuria adevărului pe care el cunoaște și noi nu, cu părul crescut în barbă, dându-i o seriozitate de care nu a avut parte niciodată, solemn, cadavrul își destănuia inițierea.
Fără frică, cei doi se apropiară de hoitul înfășurat în hârtii, fără să le înțeleagă rostul, fără să înțeleagă moartea, îi închiseră ochii și plecară.