Capitolul 20

20 de ani de la Eliberare


- Tovarășe colonel, vă rog să-mi permiteti să vă supun atenției o propunere, spuse locotenentul Elefterie, intrând în biroul lui Marica.
- Bă, tu iar ai inventat chibritul care se freacă la un capat și se aprinde la celălalt? îl luă colonelul peste picior. Ai mai avut tu idei din alea grozave și inutile.
- Tovarășe colonel, vă rog frumos, chiar ieri am vorbit cu tovarășul colonel Miron, care mi-a apreciat inițiativa.
- Bă, ăsta, cum te cheamă, ia mai du-te … și fă-i capu’ mare și lui Popa. Eu am un batalion de comandat, n-am timp să stau după prostiile tale, tranșă comandantul.
Locotenentul ieși cu spatele, în timp ce colonelul scoase din sertar ultimul număr al revistei “Cinema”.
Câteva minute mai târziu, însă, lectura îi fu întreruptă de intrarea vijelioasă a șefului de stat major, în urma căruia pășea, timid, locțiitorul politic.
- Tovarășul colonel, am stat de vorba cu ăsta, spuse maiorul Popa, arătând cu degetul peste umăr, și mi-a venit o idee grozavă.
- Îmi pare bine. În cazul asta, puteți să vă duceți… să vă vedeți de treabă, răspunse, plictisit, colonelul.
- Dar e importantă, tovarășu, pe cuvânt, insistă Popa.
- Bă, atâta mă bateți la cap cu fleacuri… ce mai e de data asta?
- Să vedeți la ce m-am gâandit după ce a venit la mine locotenentul, răspunse maiorul, am zis că ar fi bine să mai dăm niște decorații, să mai facem avansaări… doar vine 23 August.
- Păi de ce tocmai anul ăsta? Doar am mai încercat noi și anul trecut și n-a ținut.
- Raportez, interveni locțiitorul politic, am făcut socoteala că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la Insurecția Armată de la 23 August 1944, și…
- Asta ți-am spus eu, se răsti Popa.
- Permiteti, tovarășe maior, doar cu asta am deschis eu discuția…
- Mă Popicule, dar tu știi ceva? spuse Marica. Suntem în 1964, nu? Bă, voi știți că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de când ne-am eliberat de nemți? Ar trebui să propunem niște avansări, ceva, poate și niște decorații… doar e o cifră rotundă, nu?
Cei doi tineri ofițeri rămaseră cu gura căscată. Primul care își reveni din uimire, șeful de stat major, răspunse:
- Aveți dreptate, tovarășu colonel! Cum de nu m-am gândit și eu?
- Dar exact asta am spus eu! îngăimă Elefterie.
- Bă, ia fă tu bine și pleacă de-aici. Du-te și ia regulamentele alea, poate
înveți odată și-odată să raportezi, îl repezi Popa pe locotenent.
- N-o s-ajungă niciodată un bun ofițer boul ăsta, comentă Marica.
- Aveți dreptate, tovarășu colonel, și doar i-am spus de mii de ori să urmeze exemplul ofițerilor mai în vârstă…uite, să mă ia pe mine ca model! spuse, modest, Popa.
- Mai dă-l…trase Marica concluzia. Hai mai bine să ne gândim pe cine propunem pentru avansare, pe cine pentru decorație…
- Eu, tovarășu colonel, zic să vă propunem pe dumneavoastră în primul rând.
- A, pe mine… n-ajung eu general… cu funcția asta… Da, dacă mi-ar da măcar un regiment, acolo, dar e atâta mâncătorie, încât oamenii capabili nu mai sunt apreciați. Totusi, cred că o decorație nu mi-ar strica.
- Sunt de acord, și propun “Meritul militar clasa I”, dacă aprobați și dumneavoastră.
- Bine, bă, ca să-ți fac ție o plăcere… Mai ai și pe altcineva în vedere? Tu nu vrei să fii locotenent – colonel?
- Credeti ca aș putea? Merit eu să …?
- Cum să nu? Meriți și un “Merit”, clasa a II-a, că ești cam tânăr.
- Ce să facem, tovarășu, mai am timp… poate la 7 Noiembrie?
- Hai, las-o și tu pentru la anul, ce naiba, vrei să intri în gura lumii?
- Dacă ziceți dumneavoastră… se lăsă Popa. Mă duc să întocmesc documentele, să le trimitem la Marele Stat Major.
- Mai stai puțin, nu crezi că ar trebui să ne gândim și la alții? îl reținu colonelul. Să vedem cine mai are vechime în grad, să-i punem la avansare…
- Aoleo, tovarășu, păi avem noi timp de pierdut, ca să căutam în acte? Mai bine să le dăm ordin să-și facă singuri socotelile.
- Nu-i bine așa, că vin toți cu cereri. Cel mai bine ar fi totuși să vină comandanții de subunități cu situații exacte.
A doua zi, programul de pregătire de luptă și politică începu la fiecare companie cu analiza activității din ultima perioadă, pentru ca acei ofițeri și subofițeri care s-ar fi distins în mod deosebit să beneficieze de recomandarea pentru avansare.
Și în atelierul plutonierului Tuteașcă era ședință, dar neoficială.
- Or să înceapă să-și scoată ochii, prognostică Costandache. Mai țineți minte cât s-au înjurat după aplicație?
- A, atunci când am fost în Dobrogea? zise Tuteașcă. Prostu` ăla de Stroe a muncit pănă s-a îmbolnăvit, iar Mareșalul a fost citat prin ordin de zi și a primit gratificație.
- Te-a apucat mila de Stroe? se miră Costandache.
- Nu de Stroe, de noi îmi e milă, răspunse tehnicianul. Vreau să spun că la noi numai comandantul are merite deosebite, subofițerii sunt buni numai să execute.
- Eu mă gândeam să ne propunem și noi la avansare, spuse Talabă. Vorba aia, ne-au ruginit tablele astea pe umeri, poate facem rost de unele noi.
- Și cum facem, mergem să-l rugăm frumos pe Mareșal? Cred că de abia așteaptă, săracu’, să ne dea grade. Ha! Nici n-o să se uite la noi!
În acel moment, ușa se deschise și își făcu apariția nedorită șeful de stat major.
- Ce se execută aici? La cine să se uite și cine? vru el să știe.
- Raportez: la Marilyn Monroe, răspunse plutonierul adjutant Lascu.
- A, voi pierdeți timpul povestind filme imperialiste?! constată Popa. Stați numa’ să afle tovarășu colonel.
- Tovarășu maior, ridică mâna Tuteașcă, noi de fapt vorbeam despre avansări.
- Taci, mă! șopti Talabă.
- Lasă-l, tovarășul, să vorbească. Vorbește, bă, că ai tot dreptul. Militarii trebuie să știe tot. Tovarăși, puteți să stați liniștiți, eu și tovarășul colonel am hotărât încă de ieri că pot să devin locotenent-colonel.
- Chiar, că ne făceam probleme, tovarășu maior, spuse Tuteașcă.
- Pentru mine, bă?
- Da, tovarășu, că nu știam precis dacă puteți avansa având numai funcția de șef de stat major la noi.
- Cum, se sperie ofițerul, crezi că? …
- Raportez, poate că într-o unitate mai mare …
- Mulțumesc, mulțumesc, se trezi vorbind maiorul. E prima dată când te aud și pe tine vorbind cu cap. Trebuie să mă interesez dacă pot avansa aici, că dacă nu, o să-mi cer transferul.
- Bine ar fi, scapă, fără să vrea, Tuteașcă.
- Bă! Bă! tu vrei să scapi de mine?!? se răsti ofițerul, ieșind în trombă din atelier.
- Ne-ai bagat în bucluc, Petrică, spuse Talabă după o clipă de tăcere. O să mai vedem noi avansare la sfântu` așteaptă.
Ședința se termină fără proces verbal.Totuși, un teanc de hârtii plecă spre comandament, pentru că toți subofițerii își întocmiră memorii de activitate.
Zilele următoare au fost încărcate de emoții. Toți militarii așteptau cu nerăbdare Ziua națională a Republicii Populare Române, neștiind încă ce propuneri plecaseră la Bucuresti, dacă vor primi sau nu gradele visate.
Luni, 18 august, la raportul de dimineață colonelul Marica anunța:
- Tovarăși, vineri, în ajunul Zilei României, vom avea o adunare festivă, la care va participa și tovarășu general Stejeroiu, de la Marele Stat Major. Să aveți ținuta în ordine, să nu ne facem de râs.
- Tovarășul, la cât se ține adunarea? se interesă maiorul Popa.
- Dimineața, pe la 10, răspunse comandantul.
- Dar dacă plouă?
- O ținem după-amiază.
- Și dacă plouă după-amiază?
- Ce naiba, vrei să-ți explic eu tot? Dacă plouă dimineața, adunarea va avea loc după-masă, iar dacă plouă după-masă, ținem adunarea dimineață. Nici atâta nu-ți dai seama singur?
Generalul Stejeroiu sosi de joi, iar în prima zi a delegației sale execută o misiune de cercetare. Ochiul său nu lăsă să-i scape nici un obiectiv important, nici chiar Hotelul Sport din Poiană, proaspăt renovat după incendiu, care avea un restaurant din cele mai frumoase. Iar vineri, deși nu ploua, adunarea festivă nu putu începe la ora 10; invitatul de la București își reveni cu greu, abia după prânz.
- Tovarăși … hâc … cuvântă generalul, sunt foarte… hâc… să vă feli…hâc… cu ocazia zilei de … hâc… august.
- Am ajuns și tovarăși hâc, îi sopti Tuteașcă locotenentului – major Teodorescu.
- Îl pomenește cineva, răspunse ofițerul.
- Aveți dreptate, poate Ovidiu.
- Care Ovidiu, nea Petrică?
- Ãla de trei stele, pe care l-a băut toată noaptea, explică Tuteașcă.
Cu ajutorul colonelului Marica, care probabil că avea ochelari mai buni, generalul reuși să citească un discurs interesant, prin care le explica celor de față în ce a constat eroismul ostașilor români în războiul antihitlerist.
- Dacă n-aș fi fost acolo poate-l credeam, comentă plictisit Tuteașcă.
Iar Stejeroiu silabisea exact în același moment:
- …cel… ăsta… cei care n-au… hâc…acolo-șa… acolo… ăăă … pe…hâc…
- … pe front, îi suflă Marica.
- … pe … așa… nu pot să … ăăă… știe cum a… hâc… fost.
Cu chiu cu vai, momentul Carei a fost, în sfârșit, menționat, iar generalul de la București adaugă, fără să mai privească foaia:
- Iar eu… hâc… împreună cu ceilalți… hâc…colegi ai mei de … hâc… birou… putut sărbători la Capșa elibe … hâc … ultimei … brazde … hâc … românesc.
- Aha, deci cu hâc ca tine ai făcut războiul în tranșee la Capșa! sublinie Tuteașcă. Adevărat erou al neamului !
Punctul următor al adunării festive era cel pe care toți îl așteptau cu nerăbdare:
- Tovarăși militari, spuse colonelul Marica, cu ocazia zilei de 23 august, patria își arată recunoștința față de cei care, cu arma în mână, au luptat atunci pentru libertate. Militarii din armată primesc astăzi din mâinile țării – aici Marica îl salută ceremonios pe Stejeroiu – înalta distincție “20 de ani de la eliberarea Romaniei de sub jugul fascist”. Tovarășu general, permiteți să citim ordinul tovarășului ministru?
- Hâc!
- Mulțumesc! … ăăă … trecem peste introducere… aha: “Ordon: se conferă insigna jubiliară … nu știu ce … următorilor tovarăși: colonel Marica și locotenent-colonel Popa … să ne traiești! … pentru minunatele fapte de vitejie săvârșite pe câmpul de luptă. Semnează: Ministrul Forțelor Armate”. Vă ordon să-i felicitați pe militarii evidențiați.
Conținutul ordinului ministrului, dar și laconismul său, i-a surprins în mod neplăcut pe militarii batalionului. Nu numai că nu se conferea nici un “Merit”, dar insigna revenea unui ofițer care ascultase războiul la radio și altuia care în 1944 n-ar fi putut participa la lupte datorită vârstei prea fragede.
Totuși, al doilea ordin pe care-l citi comandantul mai liniști spiritele. Avansările sosiseră, cadrele erau relativ mulțumite și adunarea s-a încheiat într-o atmosferă sarbatorească.
- Băieți, vă invit la o bere sub Tâmpa, propuse proaspătul plutonier adjutant Talabă.
- Bună idee, spuse și plutonierul adjutant Costandache, după ce-și verificase, discret, conținutul portofelului.
- Sub Tâmpa, Lambe? întrebă Lascu. Ce, crezi că la Coroana nu găsim locuri?
- Îi e rușine să se arate pe Republicii cu oameni din ăștia de rând, ca mine, cu grade mici, spuse necăjit Tuteașcă. Așa că se ascunde prin păduri.
- Mă Petrică, tu nu cunoști ierarhiile militare? se justifică Talabă.
- Ce, și la cârciumă se merge pe grade în ziua de azi?
- Stai să vezi: Mareșalul și cu Popicu îl iau pe general la Aro, i-am auzit eu când șușoteau. La Coroana se duc maiorii și capitanii, dacă nu crezi întreabă-i. Așa că nouă ne mai rămâne grădina de sub Tâmpa. Mai știi tu vreun local bun aproape de centru?
- Stați puțin să vedem dacă am înțeles bine, zise Tuteașcă. Deci de sus in jos se elimină localurile, nu? Atunci mie îmi mai rămâne să merg singur în colț, la Ceasu’ Rău, fiind cel mai mic și singurul neavansat.
- Nu fi, mă, supărat, că nici pe mine nu m-au avansat, îl consolă Lascu.
- Păi matale erai deja adjutant, doar nu voiai să te facă general!?
Vremea bună și localurile excelente din Poiana îi dădură lui Stejeroiu ideea să sărbătorească Ziua Națională prin muncă, la Brașov. Iar luni, când toată activitatea lui rămăsese o amintire, fu surprins să afle că un oarecare plutonier Tuteașcă vrea să iasă la raport.
- Cine-i ăsta …plu … hâc… șcă? întrebă generalul.
- Un subofițer, tovarășu, îl lămuri Marica.
- Aha! și ce… hâc?
- Ordonați?
- … hâc … vrea?
- Raportez, bănuiesc că hâc … ăsta …, că vrea să mă bârfească pe mine, tovarășu general. Numai asta face tot timpul.
- Cum adi … hâc?
- Umblă cu reclamații, tovarășu.
- Pe… hâc… vânt? Unde?
- Raportez, la dumneavoastră, la București. Vrea să mă calomnieze pe mine și pe maio… colonelul Popa.
- Zău? eu n-am …hâc… de așa ceva. Ia cheamă-l pe … hâc încoace.
- Tovarășu general, sunt plutonier Tuteașcă și m-am prezentat la raport.
- Foarte… hâc… ce… hâc?
- Raportez, tovarășu general, vă rog să-mi permitetți să vă înmânez acest memoriu.
- Tovarășu … hâc… eu nu accept nici un fel … hâc … lamație.
- Va rog să-mi permiteți, nu e h… ă… reclamație. E un memoriu care mă privește numai pe mine.
- Și ce scrie… hâc … el?
- Raportez: am făcut o descriere a studiilor și activitatii mele, considerând că aveam dreptul la avansare.
- Avan… hâc? N-ai fost.. hâc?
În aceeași seară în timp ce la televizor se citeau masajele de felicitare adresate tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către conducătorii națiunilor prietene cu ocazia zilei de 23 august, Tuteașcă îi povestea soției sale:
- … și m-a înebunit cu hâcurile lui.
- Cum adică? se miră Ileana.
- Păi, a tras la măsea cam mult coniac Ovidiu.
- Ovidiu zici? Păi d-aia vorbea latinește.
- De unde ai mai scos-o și pe asta? n-a auzit ăla de limba latină …
- N-o fi auzit dar a învățat de la Ovidiu: hic, haec, hoc. Dar de memoriu ce a zis?
- Când a auzit că cer să mă facă maistru, m-a întrebat de ce vreau să plec din armată. Credea că vreau să fiu maistru în fabrică, habar n-avea că există în armată gradul asta.
- Dar te face sau nu?
- Cine mai știe? Bine că a luat măcar hârtia cu el la București, că dacă nu insistam, i-o lăsa Mareșalului, s-o trimită prin curier. O făcea pierdută, ca și pe cealaltă.
- Bine, bine, dar te face maistru? Ce-a zis Stejeroiu?
- Vrei să știi ce a zis? A zis: “Hââc!”