- Eu am plîns de m-am omorît cînd am văzut la televizor că Magic Jonson are boala aia urîtă, zise Bicuță în timp ce turna o măsură de votcă pentru profesor.
- Bicuță, lasă lacrimile și fii atent la semn, că eu știu ce repede te înduioșezi tu. Și mereu pui sub.
- Domnu’ profesor, hai nu fiți rău. Ce, matale nu suferi? Că l-am văzut și cum juca, dădea niște goluri…
- Magic joacă adică juca baschet, Bicuță.
- Aoleo, da’ de ce nu mai joacă? Că era tînăr, doar n-o fi dat colțu’ ?
- N-a dat, n-a dat. E în formă, acum antrenează mi se pare. Negrii ăștia sunt rezistenți, au gene bune.
- Io să fiu sincer nu m-am uitat la ochii lui să văd ce gene are, da’ dacă zici matale…
- Mai țineți minte că și la noi în oraș era acum fo’ cinșpe ani una măritată cu unul negru, din Africa? întrebă Săndel. Aveau și un copil, nu i-am mai văzut pe aici, cred că s-au mutat la București sau poate chiar la el în Africa. Parcă din Kenia era, dar ce mai contează? Angela o cheamă pe nevastă-sa, îi făceam curte cînd eram în liceu, era cu un an mai mică decît mine.
- Îi știu și eu, interveni poetul. Era o blondă frumoasă, cred că de-aia s-a și măritat cu el, contrariile se atrag. Dar și pentru bani, că erau cam săraci. Neamul ei adică. Bărbat’su, adică negrul, deh, era ceva pe la o ambasadă.
- Dar pe Vasilica locomotiva o știți? întrebă Săndel. Îi zicea așa că a fost fochistă la viața ei, pe locomotivă. Cînd ți-era lumea mai dragă îți trîntea una. O dată a întîlnit-o pe Angela asta, erau vecini, o cunoștea de cînd s-a născut, și o întreabă una, alta… că dacă e băiat bun, dacă are bani, dacă îl iubește, știți voi, numai miere și zîmbet. Angela îi răspundea frumos „da, tanti Vasilica, e băiat bun, are grijă de mine, că una, că alta”…. Pe asta însă, pe Vasilica tot o rodea ceva, că în final n-a mai rezistat și a întrebat-o: da’ Angelico, noaptea, cînd dormiți voi în pat, dacă trage vreun pîrț, nu te umple de funingine? A rămas biata Angela mască, de atunci nici n-a mai salutat-o.
- Da’ tu de unde știi asta? Că doar nu ți-a povestit Angela. Iar coana Vasilica vorbește mult, eu nu mă uit în gura ei, răspunse profesorul.
- Păi nici n-ați avea cum, domnu’ profesor, că a murit de vreo doi ani, interveni Bicuță. Da’ domnu’ Săndel are dreptate, au auzit și alții povestea asta.
- Tată, întrebă copilul lui Săndel, intrînd repede pe ușă. Îmi dai voie să vînd doi pisoi? Cu zece mii bucata. Mi-au zis colegii de la școală că îi cumpără.
- Vinde-i, dacă poți dă-i pe toți opt. Na’, ia de colea un pahar de cola și fugi acasă că te-așteaptă mă-ta cu masa.
Copilul bău paharul de cola din cîteva înghițituri mici și grăbite, își aruncă rucsacul în spate și ieși tot în fugă, la fel cum intrase, nu înainte de a spune un săru’ mîna asistenței.
- Opt pisoi aveți? să vă trăiască, zise poetul. Și cum îi țineți la apartament?
- Păi nu-i mai ținem, i-a dat nevastă-mea de dimineață pe toți. Dar dacă vreți voi, vorbim peste cîteva luni, că pisica asta a soacră-mii se împuiază ceva de speriat. Apar ca ciupercile, aproape mereu avem pisoi, cînd mici, cînd mai mari, de unde ies nu știu. Noi, la apartament nu ținem animale, asta ne-ar mai lipsi. Doar fi-miu a avut un hamster acum vreo doi ani. Nu știu cine i-a dat drumul din cușcă și l-a mîncat pisica. Adică o pisică. Cred că tot mîna nevesti-mii este.
- Ia vezi că și eu pățeam la fel, interveni profesorul. Aveam în permanență cîțiva pisoi prin curte. Pînă cînd, după cîțiva ani buni, la un pahar, mi-a mărturisit un văr de-al meu că el ne aducea mereu pisoi de la el de acasă, îi era milă să-i omoare sau să-i lase pe cîmp. Îi punea în portbagaj și cică venea în vizită. Seara, cînd pleca, îi scotea din portbagaj și îi arunca în curtea noastră. Și cînd te gîndești că îl mai și cinsteam, cel puțin o cafea tot beam împreună, de multe ori chiar și cîteva sticle de bere. Acum, după atîția ani, am rîs de chestia asta, de fapt nici nu mă puteam supăra pe el, vine o dată pe an din Franța și de fiecare dată ne vizitează.
- Bicuță! strigă deodată Săndel cuprins de uimire. Acu văzui, tu ai un steag UE pe bar. Ești gata de integrare, constat. (într-adevăr, pe bar, printre sticle și pahare, trona un steguleț albastru cu 12 steluțe aurii, simbolul uniunii europene). Să înțelegem că de-acum înainte ne dai doar coniac de 12 stele?
- Sînt, mînca-va-ș! că dacă nu io, cine? Și dacă nu acum, atunci cînd? Că am reținut cuvintele astea frumoase de la televizor cînd cu revoluția și am pus-o pe Viorica să le scrie, să nu le uiț. Ce, mititeii lu’ Bicuță sunt mai fraieri? Și cu stelele om vedea. Că n-a tușit nimeni pînă acum de la coniacul meu. Da' matale domnu' Săndel și domnu' profesor ce-o să vă faceți cu Daciile alea vechi, de la anu'?
- Aici chiar nu știu ce să-ți răspund, Bicuță. Că românul a fost întotdeauna răbdător cu guvernele, pînă la pămîntul lui și la animalele din ogradă. Cînd i le-a luat s-a răsculat și el. "Totul pînă la bou" era o deviză nescrisă a țăranului. Acum e posibil să se schimbe "totul pînă la Dacie", că asta e și boul cu care ară, și măgarul care transportă, și chiar și găina care face ouă, ce n-ați văzut Dacii pe post de cuibar? Că eu am văzut. Om trăi și om vedea, vorba lui nea Gică, ăla cu baston alb.
Apăru și Viorica îmbrăcată într-o haină albă de blană, care contrasta cu tenul ei. Ce vă uitați așa, zise ea, am primit-o de la cumnatu-meu din Spania, că lucra la o expoziție de haine, a luat și el una cînd s-a strîns expoziția, ce, era mai prost? Că noi n-avem bani să cumpărăm hăini scumpe. Bicuță, da’ pisicii ăștia de unde apărură? Zît d’aici, fir-ați ai nabii cu coada voastră. Și Viorica scoase cu mătura doi pisoi negri din spatele barului. Acu’ să ți-i crești că mie mi-ajunge una.