DELIA - proza erotica
de Sergiu Somesan



„Eu n-o mai iubesc dar mă-ndeamnă
O umbră și-un vechi obicei
Să trec în amurgul de toamnă
Prin dreptul ferestrelor ei.”

Nimic nu-mi displace mai mult decât să încep ceva punând drept motto un fragment de proză sau câteva versuri, eventual celebre, pentru că e ca și cum aș trage eventualului cititor de mânecă: hei, ai grijă, vezi că urmează ceva cel puțin la fel de valoros!
Sper ca refrenul romanței să nu fie prea cunoscut și nici să nu îndepărteze din fața textului pe cei ce nu iubesc romanțele. Chiar dacă povestea în sine este destul de romantică și plină de o mulțime de coincidențe. Mă îndreptam cu trenul spre Teaca, locul unde s-a întâmplat de am auzit prima dată cântată romanța asta. Era vara și eram hotărât să vizitez toate locurile pe unde copilărisem și pe unde mi-am petrecut tinerețea. Și cum spunea undeva Umberto Eco de multe ori rădăcinile nu sunt căutate din nostalgie ci doar pentru a regăsi sentimentul confuz că am crescut dintr-un trunchi neștiut. Voiam să aflu acel trunchi și să mă simt o mlădiță a lui. Se ivise ocazia să plec de tot din țară și simțisem nevoie să revăd câteva locuri. „De ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas?” îmi făcuse cu ochiul un titlu din „Dilema veche” înainte de a urca în tren dar chioșcul de ziare era închis așa că nu l-am putut lua. Din câte am citit prin geamul murdar al chioșcului erau o serie de interviuri luate celor plecați din țară. Fotografia care însoțea articolul era a unei căi ferate în formă de inimă. Mi-a părut rău că nu l-am putut citi cu toate că nu de răspunsuri aveam nevoie atâta vreme cât nu știam foarte bine nici măcar întrebările.
Pentru a ajunge la Teaca trebuia să cobor tocmai la Târgu Mureș de unde trebuia să iau pe urmă un autobuz. Cum aveam destul de multe ore de călătorie liniștită în față iar trenul nu era deloc aglomerat m-am cufundat cu totul în lumea misterioasă a romanului „Baudolino” plăsmuită cu neînchipuită pricepere de Umberto Eco parcă întocmai pe gustul meu. Abia coborâsem cu Nicetas, ministrul basileului, în subteranele umede de sub Constantinopole în căutarea unei salvări din orașul în flăcări, când intră în compartiment conductorul. I-am dat mecanic biletul, el l-a perforat fără să spună nici un cuvânt și eu am pornit spre Soare Răsare în căutarea misterioasei țări a Preotului Ioan. Timpul trecea pe neștiute, gările la fel, una după alta, realitatea de dincolo de geamurile compartimentului era mult mai puțin reală decât cea de dincolo de paginile cărții, tocmai o întâlnisem pe Ypatia mă pregăteam să-i devin fecundator, precum satirii pentru celelalte ypatii, ușa compartimentului se deschidea apoi se închidea la loc fără ca nimeni să intre ca și cum nu ar fi avut bilet pentru țara minunată în care mă aflam numai eu și personajele cărții. Eram sigur că nimic altceva, înafara de terminarea romanului nu mă va putea face să las cartea din mână. O parte din neuronii mei, constituiți într-o celulă de criză, simțind câtă plăcere îmi face această lectură, pregăteau un plan de rezervă chiar și în cazul deraierii trenului: mă vedeam ajuns ca prin minune deasupra unui morman de vagoane contorsionate citind imperturbabil din „ Baudolino” în timp ce în jurul meu ambulanțe și mașini de pompieri roiau clipind din lumini pentru a stinge focul și a culege supraviețuitorii. Eu eram un altfel de supraviețuitor, supraviețuind prin lectură, îmi spuneam în timp ce o altă parte a creierului meu, mai veche poate cea reptiliană (oare câte aveam până la urmă?) își aducea aminte de un alt fel de supraviețuire prin lectură când, copil fiind cumpărasem o revistă viu colorată, lucioasă dar foarte ieftină: „China”. După ce m-am săturat de poze care erau într-adevăr minunate am citit și reportajele, de fapt tot un fel de basme și povești că altfel nu știu cum să le spun. Unul din aceste reportaje m-a impresionat până peste poate și mi-l aduc bine aminte și acum după atâția ani: un activist chinez de partid plecase spre un sat îndepărtat să ducă unui copil grav bolnav un medicament rar și prețios. Trebuia să treacă un munte, acoperit tot timpul anului de zăpadă, învăluit în cețuri și bântuit de tigri fioroși. A urcat el cu chiu cu vai până la jumătatea muntelui și acolo s-a oprit sleit de puteri, înghețat și înconjurat de tigri. Luminat dintr-o dată de o idee, cu ultimele puteri a scos din buzunar Cărticica roșie cu învățături a lui Mao Zhe Dong și a început să citească din ea cu voce tare. Rușinată, ceața s-a tras la o parte, zăpada s-a topit și a curs pe pământ, iar tigri și-au făcut autocritica și s-au aruncat în prăpăstii în poziții convenabile, pentru a li se putea recupera cât mai ușor blănurile pentru CAP-urile lor de acolo, Comune populare parcă se numeau. Activistul a ajuns cu bine, a dat medicamentul copilului, în cinstea lui sătenii au dat o serbare iar dacă îl citeau pe Caragiale precis pupau și piața endependenți. Așa înțelegeam eu pe vremea aceea salvarea prin lectură…
Și totuși, chiar în timp ce așteptam în spatele rândurilor compacte ale monopozilor atacul sălbatic al hunilor albi a trebuit să las totul baltă, tras afară din spatele paginilor cărții, într-un mod brutal și nefiresc, de amintiri ce păreau a avea forțe ancestrale care depășeau puterea lecturii. La început nu mi-am dat seama despre ce este vorba și am privit precaut în jur. Eram singur în compartimentul de clasa întâi, geamul era deschis și trenul tocmai se pusese încet în mișcare părăsind gara mică în care oprise până atunci. Tocmai mă pregăteam să reiau lectura, hunii albi nu putea fi lăsați prea multă vreme nesupravegheați, nu-i așa, când geamul compartimentului meu a ajuns în dreptul unui mic restaurant aflat chiar lângă gară:„Eu n-o mai iubesc dar mă-ndeamnă, O umbră și-un vechi obicei” cânta o voce adâncă, plăcută învingând distanța și huruitul trenului care pleca.
„Să trec în amurgul de toamnă, Prin dreptul ferestrelor ei.”, cânta vocea frumoasă de bariton și vechiul refren m-a făcut să mă întorc cu zeci de ani în urmă tocmai în Teaca, orășelul spre care mă îndreptam acum, unde auzisem prima dată versurile romanței. Coincidență? Poate. Oricum nu ar fi singura după cum veți vedea.
Mă îndoiesc că a auzit cineva de orășelul numit Teaca afară de cazul că este un împătimit oenolog. Sau un bețiv notoriu, după spusele mătușii mele preferate, Silvia, care după ce lua la bord o parte însemnată a producției locale de vin devenea extrem de gureșă. Un orășel micuț aflat cam la jumătatea distanței dintre Reghin și Bistrița, pierdut printre dealuri domoale pe care se întindeau Viile Tecii, renumite mai ales printre cunoscători pentru că nu aveau o suprafață așa de mare încât să concureze cu marile podgorii. Din strugurii lor aurii se obținea un vin tămâios a cărui buchet îl mai simt încă și acum peste ani bucurându-mi ogiva palatină ca într-o îndepărtată amintire. Se pare că cei din orășel nici nu prea făceau multe valuri privind calitatea vinului lor, mulțumiți fiind să consume ei cea mai mare parte din ceea ce produceau. Acolo am petrecut trei dintre cei mai fericiți ani ai copilăriei mele. Mai târziu când am citit „Romanța” lui Miron Radu Paraschivescu am fost sigur că la Teaca se referă până când am început să mai călătoresc și să găsesc în mai multe orășele din Ardeal aceeași atmosferă patriarhală cu castani de-a lungul tuturor străzilor și parcuri în care duminica cântau fanfare iar perechile se plimbau ținându-se de mână ca într-o eternă logodnă.
Se poate închipui dezamăgirea mea când, ani mai târziu am găsit următoarea însemnare în „Jurnalul unui cobai” al lui Miron Radu Paraschivescu făcută în 4 noiembrie 1954: „ Motanul are o mutră ardeleano-pășunistă, voinic, gros, cu fălci late, coaie mari și privire imbecilă. L-am numit: Mureșanu. Când m-am apropiat, deși repulsia pentru el era într-adevăr organica, la fel ca față de orice ardelean a zbughit-o nemulțumit”. Dezamăgirea că am aflat astfel că în mod sigur nu unul din orășelele copilăriei mele i-au inspirat „ Romanța” nu mă face să-mi placă mai puțin mai ales când o ascult pusă pe muzică și interpretată de Nicu Alifantis. Peste numai câteva pagini m-am convins că Dumnezeu veghează pentru că motanul fălcos l-a mușcat pe poet, dovedind încă o dată că animalele simt ce gândește omul, obligându-l astfel la o lungă cură cu injecții antirabice. „ Așa îți trebuie!”, îi spuneam eu poetului de parcă chiar ar fi putut să mă audă. Toate acestea aventuri ale poetului se întâmplau în 4 noiembrie 1954 cu numai o lună înainte de mă naște eu. Peste numai o săptămână alt pasaj bun pentru a fi citat: ”Apoi, o surpriză: Marin Preda. Uite că a început să se civilizeze îmi ziceam. Dar mitocănelul dintr-însul nu a pierdut nici acum prilejul. Zice că e invidios, pentru că a primit și el premiul anul trecut și îl credea ceva unic… Pe când așa ce valoare mai are dacă l-a putut obține și unul ca mine!” Marin Preda – idolul meu literar din tinerețe – mitocănel. N-am citit mai departe jurnalul temându-mă de cele ce le-aș putea găsi notate în ziua când m-am născut eu.


*


Atunci, în vremea despre care vreau să vă vorbesc era chiar înainte de Crăciun. Eram mărișor, în anul care se apropia urma să fac buletin și o așteptam să vină la noi de sărbători pe mătușa Silvia care după cum am mai spus era mătușa mea preferată. Avea nu știu ce serviciu pe la București, destul de lejer se pare, pentru că de câte ori se punea de-o nuntă, botez sau chiar de un simplu chef era de ajuns un singur telefon ca ea să fie prezentă, fiind întotdeauna sufletul petrecerilor. Rea de gură ca un majur, avea un suflet de aur pe care puțini în afară de mine i l-au ghicit. Fire exotică și împinsă spre aventură, după ’89 a fost printre primii care și-a făcut pașaport. Și nu degeaba, așa numai pentru a-l putea arăta pe la prieteni cum făceau unii. În numai un an a plecat în Grecia, unde a rămas câțiva ani conducând cu mână de fier un hotel, un restaurant și vreo două făbricuțe de ouzo în Metsovo, o provincie uitată de Dumnezeu, care nu mi-a plăcut chiar deloc. Într-o vreme mereu mă îndemna să mă mut acolo cu ea și să o ajut dar nu m-am dat dus. Cum a făcut cum nu a făcut dar în numai trei ani a învățat grecește iar hotelul și restaurantul au devenit ale ei și ducea tratative să cumpere și distileriile. S-a stabilit acolo, spunea ea, doar fiindcă vinul de Katoghi care se găsește din abundență în preajmă este aproape la fel de bun ca cel din Teaca. Era clar că ea era „evreul” familiei, cel puțin după priceperea în afaceri. În urmă cu vreo cinci ani a renunțat și la Grecia și-a lichidat afacerile de acolo și a plecat în Australia de unde ne trimite scrisori lungi însoțite de fotografii în care ea stătea alături de canguri. În una din ele era și un bărbat corpolent cu o pălărie ca de cowboy care o ținea posesiv de după umeri. Era John, bărbatul ei, fermier cu zeci de mii de hectare de pe care obținea cam tot atâta grâu cât obține un județ mai mic din România. În cifre reale sublinia ea în scrisoare.
Atunci, când a venit de la București în Trabantul ei prăpădit, înfruntând urgia drumurilor de iarnă, după ce a descărcat bagajele mai întâi a scotocit într-o sacoșă și mi-a dat o carte, „ Robinsoni pe planeta oceanelor” de Radu Nor și I.M. Ștefan, găsită prin anticariatele capitalei care m-a bucurat mai mult decât tot mormanul de dulciuri și jucării pe care l-a scos pe urmă. Eram în perioada în care tocmai descoperisem literatura SF și abia terminasem de citit „ Drum printre aștrii” și făcusem cunoștință apropiată cu doamna Coteț, stăpână absolută peste chioșcul de ziare din oraș ( „ cotețul” cum îi ziceau răuvoitorii) unde în fiecare joi sosea un degetar mic umplut cu praf de stele: noul număr din „ Colecția de povestiri științifico-fantastice”. Cât de naivă mi se părea, „Alexandria”, Biblia mea de altădată față de cărțile pe care le puteam citi acum. În primul capitol din „ Robinsoni…” se întâmplau mai multe lucruri misterioase decât în toată „Alexandria”. Și galaxia avea să fie cucerită nu de niște macedoneni străini conduși de Alexandru ci de tovarășul Dan Brebu, român de-al nostru. Abia așteptam să o citesc până la capăt. Lucrurile s-au petrecut în așa fel că nu mi-a fost dat să fac asta prea curând dar pe atunci nu aveam de unde să știu așa ceva. Mai întâi mătușa Silvia și tatăl meu s-au apucat să deguste vinul din anul ăla și eu trebuia să fac pe marele paharnic Ulea, pentru că maică-mea nu avea încredere nici în unul nici în altul să-i trimită în astfel de momente în beci. Asta de când i-a prins bând cu furtunul direct din butoi. „ Urât obicei, îmi spusese mai pe urmă maică-mea. Uite așa ajunge omul bețiv fără să-și dea seama. Tu să nu faci ca ei!” După ce au mai venit doi vecini m-au trimis să aduc și din cel de anul trecut să îl poată compara. Se pare că tot cel de anul trecut era mai bun după cum au constatat toți. Soarele a fost mai puternic, în septembrie a bătut și vântul numai cât a trebuit, comentau ei doct iar mie îmi venea să adaug :„ și mierlele s-au căcat pe strugurii voștri atât cât să le dea gustul ăsta care vă place atât de mult!” Dar nu ziceam nimic, eram un băiat slăbuț, blonduț, cu ochi mari, albaștrii și nevinovați și cuminte ca o fetiță care mergea tăcut pe lângă ei făcându-se că nu aude ce prostii vorbesc. De la o vreme, când oricum nu mai conta, aduceam numai de anul asta că era mai aproape de intrarea în beci dar în-afară de mătușa Silvia care mi-a făcut cu ochiul nu s-a prins nimeni. Apoi cănile au prins a se perinda una după alta sub privirile tot mai dezaprobatoare ale mamei care nu semăna deloc cu sora ei de parcă ar fi fost două străine.
După un timp, văzând că petrecerea se încinge am adus două căni mari, să le ajungă un timp, care s-au aburit imediat de la căldura din cameră și m-am prelins ușor dintre ei pentru că aveam și eu combinațiile mele pentru seara aia. Era în ziua când se luase vacanța și elevii și elevele internatului plecau acasă. De elevi mă interesa mai puțin, deja cei mai mulți plecaseră dar elevele înainte de a pleca obișnuiau să facă o baie; cele mai multe stăteau prin satele din jur cine știe dacă aveau sau nu condiții să facă o baie ca lumea până se întorceau, așa că profitau din plin înainte de a pleca. Profitam și eu cu ocazia asta pentru că făcusem din vreme două găuri în vopseaua dată pe geamurile luminatorului. De ce două? Pentru că Ocnița era la numai șase kilometri de Teaca și Nelu Valerii, vechiul meu prieten nu putea rata un asemenea spectacol. Speram numai să nu vină cu Antonescu, câinele lui nebun pentru că nu-l puteam urca pe luminator și dacă îl lăsam jos precis ar fi sculat tot orașul cu urletele lui. În ultimul timp se lipise așa de mult de Nelu încât și numai o clipă dacă îl lăsa singur urla tare și prelung cum numai mai târziu am auzit urlând un câine căruia îi murise stăpânul. Până și la privată când se ducea trebuia să îl ia cu el. Dar parcă v-am mai spus că era puțin într-o doagă încă de când era mic. Din fericire Nelu era singur, zgribulit în umbra gardului. Venise tot drumul pe jos și tot așa trebuia să plece și înapoi. Cumva scăpase de câine așa că aveam toate șansele să ne bucurăm în liniște de spectacol. Așa a fost: înăuntru era lumină, afară deja se întunecase bine și nimeni nu ne putea zări umbrele profilate pe luminator asemeni unor păianjeni gigantici în așteptarea prăzii așa că am privit în voie trupurile albe și învăluite în perdele groase de aburi cum se mișcau de colo-colo oferindu-se privirilor noastre lacome. O burniță rece s-a pornit de la o vreme dar nu ne-am îndurat să plecăm pentru că urmau cele dintr-a douăsprezecea care într-adevăr aveau ce arăta.
- Uite la aia grasă ce țâțe mișto are, făcea Nelu tremurând de excitare. Tremuram și eu agățat de luminator numai că eu tremuram de frig și singurul meu regret era că nu aveam o cărticică roșie cu învățăturile lui Mao Zhe Dong la îndemână să citesc câteva rânduri să se oprească lapovița care mă udase până la piele și să risipească aburii din sala de baie care îmi împiedecau privirea. Târziu, după ce m-am convins că și ultimul grup de fete terminase baia, m-am dat jos de pe luminator, ud ca un mâț și tușind ca un măgar. L-am condus pe Nelu, am încuiat poarta internatului după el și m-am târât până acasă unde nimeni nu îmi simțise lipsa. Abia a doua zi s-a văzut că isprava mea nu avea să se termine cu bine și nici chiar atât de ușor: aveam o temperatură de vreo 40 de grade, tușeam în accese tot mai dese și bătrânul doctor chemat în grabă după ce a băut o cană de vin și mi-a luat temperatura cu dosul palmei de pe fruntea înfierbântată a decretat fără drept de apel: aprindere de plămâni. Singurul tratament cunoscut pe atunci era penicilina în doze câte mai mari și cât mai dese și eu am avut parte de el din plin. Nici nu mă mir că ani de zile am asociat întotdeauna goliciunea femeiască cu o durere surdă în mușchii fesieri. Nici după atâția ani nu mă pot uita și eu ca tot omul la un pagina din mijloc din PlayBoy că imediat simt că mă doare fundul. Pedeapsa lui Dumnezeu, cum ar zice Buna mea, noroc că nu știa despre ce este vorba.
M-au lăsat apoi în pace în camera mea vizitându-mă doar din când în când pe rând sau toți deodată, pipăindu-mi cu mișcări vinovate fruntea transpirată, culpabilizați după cum am aflat mai târziu de maică-mea, care era sigură că răcisem din cauza că ei mă trimiteau mereu după vin în beciul rece și întunecos. Pentru prima dată în viață mi s-a întâmplat să aiurez: mă simțeam ușor și la gura mea se amestecau întâmplări adevărate cu întâmplări închipuite, lecturile dezordonate își dădeau și ele obolul lor făcându-mă să amestec personaje, fapte, întâmplări într-un talmeș-balmeș de nerecunoscut. Tot atunci m-am procopsit cu o bibliotecă de 433 de cărți, poate cea mai mare bibliotecă din Teaca. Mi-a povestit totul pe îndelete maică-mea după ce m-am vindecat pentru că din sunetele onomatopeice și pline de entuziasm ale mătușii mele sau ale tatălui meu nimeni nu înțelegea nimic cert. Se înțelegea mai degrabă din ce spuneau ei că aș fi câștigat al doilea război mondial și nicidecum o grămadă de cărți din care sincer să fiu nici una nu mi-a plăcut atât de mult încât să o păstrez așa cum aș fi avut dreptul. Profesorul meu de română, care era și el bun prieten cu taică-meu, a venit la un moment dat să vadă cum mă simt. Maică-mea susținea că a folosit boala mea drept pretext, mult ce-i păsa lui de mine, a venit ca toți ceilalți care se perindaseră pe acolo ca să bea ca niște porci. Asta a fost norocul meu pentru că dacă ar fi fost treji precis nu mă pricopseam cu cărțile alea. Pe când stăteau lângă patul meu de suferință punându-mi întrebări de complezență la care eu răspundeam cu totul aiurea sau nu răspundeam de loc se pare că am cerut să citesc cartea pe care tocmai o primisem de la mătușă-mea. În jurul patului meu s-a pornit atunci un adevărat conciliabul dezbătându-se problema dacă în starea în care mă aflam era bine sau nu să citesc. Se pare că unul din cei aflați în jurul meu a spus:
- După cum arată nu cred că e bine să-și facă acum capul ciulama cu atâta citit!
Nu s-a aflat până la urmă cine a spus cuvintele care au declanșat în mine o conexiune care m-a făcut să mă ridic în capul oaselor și să spun cu voce clară: „ Nu te mai lași, nene, o dată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei sa ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi ca daca ai să știi ca el cine la moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe al care a scos întâi crucea la Boboteaza din Dâmbovița e mare scofala? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai, că aia nu se învață din cărți”.
Toți au priceput că este vorba de un citat numai Vasiliu susținea sus și tare că e ceva inventat de fierbințeala minții mele. După încă o oră au reușit să scrie citatul și să afle de la mine că era din „ Asfințitul crailor” ultima parte a romanului „ Craii de curtea-veche” al lui Mateiu Caragiale.
- A, nu se poate așa ceva, se împotrivise Vasiliu. Mateiu Caragiale nu a scris așa ceva, nu-i stilul lui și chiar dacă ar fi scris nu avea el unde să citească pentru că după război nu s-a mai publicat nimic din ce a scris.
- Dacă îi așa cum spui, i-a spus taică-meu să facem pariu. Butoiul ăla de vin de o sută de litri din spatele beciului pe care îl țineam pentru Paști, pe biblioteca ta.
După cum am mai spus profesorul Vasiliu avea una din cele mai bine înzestrate biblioteci din oraș.
- Oricum nu merită să aibă o bibliotecă dacă habar nu are de atâta lucru, a turnat și mătușă-mea paie pe foc și s-au pornit toată gașca pe la miezul nopții să o scoale pe bibliotecara orașului din pat să le deschidă biblioteca și să caute printre rafturi pe Mateiu Caragiale.
Mătușă-mea l-a găsit prima și cu un țipăt de victorie le-a arătat tuturor citatul. Au căutat chiar atunci noaptea o mașină și au scotocit toată casa lui Vasilescu precum vandalii porniți după jaf, aducându-mi toate cărțile în cameră și încheind ca la carte un proces verbal în care au descris totul cu acribie de conțopiști. Avea o carte primită chiar de la Sadoveanu cu autograf dar vânătorii de cărți nu au iertat nimic și în zelul lor mi-au adus chiar și o carte de telefon precum și o carte de bucate amândouă vechi de peste cincizeci de ani. Procesul verbal l-a recuperat în luna următoare Vasiliu de la mine, în timp de părinții mei erau plecați la o nuntă, „ numai cât să corectez ceva la el!” și corectat a rămas și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Apoi după numai câteva luni am terminat de citit toată biblioteca și, câte una, câte două am început să i le duc înapoi fără să știe nimeni. Îmi era și milă de el și pe deasupra cele mai multe din cărțile lui nici nu îmi plăceau: nu era nici una SF
Dar eu atunci nu prea mă puteam bucura de cărți în starea în care mă aflam, ba se pare că multă vreme nici nu am fost conștient de existența lor așa că târziu în noapte în timp ce alături se sărbătorea victoria mea, maică-mea care veghea la capul meu m-a întrebat:
- Ce să-ți dau eu ție ca să-ți treacă?
Poate era convinsă în sinea ei că dacă putusem repeta pe dinafară un citat atât de lung mintea mea funcționa acum ca un fel de oracol în care se putea afla răspunsul la orice problemă. Sau poate era numai îngrijorată.
- Apă de la Buna! I-am răspuns eu cu buzele arse de febră.
Apa de la Buna nu era apa de la bunica cum s-ar fi putut crede la prima vedere ci apă dintr-o fântână din satul bunicilor de unde lua toată lumea apă de băut. Fântâna chiar așa se numea: Buna, la fel cum îi ziceam eu bunicii mele. Apa din fântânile pe care le avea fiecare prin curte avea un gust sălciu și era folosită numai pentru spălat sau pentru adăpatul animalelor. I-au trimis vorbă bunicii să îmi aducă apă de la Buna și în numai câteva ceasuri Bunica și cu Moșu’ erau la patul meu cu o găleată de apă.
- Moare băiatul, mi s-a părut că o aud pe bunică-mea șoptind, numai atunci vrea cineva apă de unde s-a născut când simte că i s-au terminat zilele.
- Moare pe dracu! E beteag și ăștia habar nu au cum să vindece un copil, a mormăit moșul meu din spatele ei și i-a făcut semn să-i facă loc.
După ce a dat-o pe bunică-mea la o parte a cerut un ibric și din tașca lui vânătorească a început să scoată tot felul de ierburi. La urmă de tot un clondir de vinars și un cartuș de război găsit de el în tranșeele săpate de nemți la marginea satului în timpul războiului.
- Tulai Doamne tu omori copilul! A șoptit bunica speriată cu mâna la gură.
- Taci femeie din gură și du-te și ține-i pe ăilați de vorbă, a spus el și a scos plumbul cartușului cu dinții.
După ce a fiert țuica cu ierburile a turnat cam jumătate din praful de pușcă din cartuș în ibric apoi cu gesturi de mare preot mi-a arătat cea mai mare alice de mistreți pe care o avea și mi-a arătat-o:
- Asta o să scoată boala din tine, și i-a dat drumul în ibric.
L-a lăsat să dea un clocot apoi l-a pus să se răcească. Am băut cam o cană, tușind și înecându-mă apoi am zăcut toată noaptea înfofolit în pături groase de lână și a doua zi dimineața nu mai aveam nici urmă de boală spre mirarea doctorului care m-a ciocănit, pipăit și m-a pus să tușesc fără să înțeleagă nimic.
Moșu’ îl adusese cu el și pe preotul Iftode să-mi citească din cartea sfântă. Prezența bătrânului părinte nu-i plăcea bunei mele Bune care după plecarea lui și însănătoșirea mea mi-a spus:
- Preotul se chema numai la căpătâiul celor bolnavi de moarte.
Și totuși țin minte că bătrânul preot a stat o vreme la căpătâiul meu rugându-se și mai apoi îndulcindu-se și el cu tămâiosul vin al Tecii. Când să plece mi-a cerut Biblia pe care mi-o dăduse cu ani în urmă tot el și mi-a dat să citesc un paragraf pe care l-a subliniat anume pentru mine: „Încolo, fiule, ia învățătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulțime de cărți, să știi că n-ai mai isprăvi, și multă învățătură obosește trupul. ( Eclesiastul 12:12)”
În altă parte mai era un semn de carte pus de el pentru mine cu ani în urmă:
„ Iar îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „ Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat”, „ Știu necazul tău și sărăcia ta, dar ești bogat. Nu te teme nicidecum de cele ce ai să suferi căci iată diavolul are să te arunce în temniță ca să te încerce. Și vei avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”
- Nu-i nimic dacă nu le vei pricepe acum. Þine-le minte și se vor desluși mai apoi, mi-a spus bătrânul preot înainte de plecare. Din ușă s-a întors iar spre mine:
- Te-ai mai gândit la ce ți-am spus eu? Nu ți s-a arătat încă calea?
- Părinte eu nu-mi fac nepotul popă așa să știi, a spus scurt Moșu’ și l-a tras afară din odaie.
La fel ca mulți alții nici acum după ani de zile nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat. Poate efectul de placebo sau gesturile de mare preot ale Moșului meu care părea că oficiază o slujbă misterioasă m-au vindecat. Pentru că praful de pușcă, ierburile și alicea de plumb nu prea aveau ce efect benefic să producă. Dimpotrivă la toți la care le-am povestit despre întâmplarea asta mai târziu mi-au explicat că plumbul în contact cu alcoolul fierbinte ar fi trebuit să se transforme în acetat de plumb, foarte otrăvitor iar eu să mă îmbolnăvesc de saturnism. În loc de asta m-am însănătoșit, adăugând și acest mărunt mister la multele altele care se vor aduna de-a lungul vieții mele.
S-au perindat toți pe la mine o zi întreagă, apoi văzând că minunea e reală și durabilă, m-au abandonat așa cum se abandonează orice minune care ține prea mult și obosește, apoi s-au pus iar pe chefuit stârniți de Vasiliu care voia să de-a gata toată băutura doar-doar vor ajunge și la butoiul pe care pariase, cu gând să-l golească înainte de Paști, așa ca un fel de răzbunare tardivă. Nu-mi venea nici mie să citesc atâta vreme cât de alături se auzeau zgomotele chefului așa că după un timp m-am alăturat și eu lor trăgând cu urechea la ce vorbeau. Cum se pornise un viscol ușor după amiază taică-meu a ieșit afară să verifice dacă sunt închise toate obloanele pe la dormitoarele și sălile de studiu ale internatului.
- Eu n-o mai iubesc dar mă-ndeamnăăă, cânta cu foc mătușă-mea cu ochii în tavan îngânată de toți ceilalți dar oricum vocea ei se auzea cel mai tare, când taică-meu intră scuturându-se de zăpadă și privindu-mă lung.
- Ei, ești mai bine? Mă întrebă el dar nu așteptă răspunsul ci continuă. Vezi că diseară trebuie să te culci cu o fată.
- Ești nebun? Sări în sus mătușă-mea. Nici n-are buletin și tu-i aduci la puțoiul ăsta fete.
- Nebună ești tu, bombăni taică-meu. Diseară vine o fată din Rastăș să doarmă la internat că mâine pleacă în excursie. Când vin băieți e mai bine dar când vin fete trebuie să-l trimit să doarmă cu ele că le este frică singure.
În timpul vacanțelor micuța Teaca devenea un fel de punct de adunare pentru cei care plecau în excursii prin țară. Unii copii veneau cu câte o zi înainte și erau cazați în internatul liceului o noapte ca să poată pleca a doua zi cu autobuzele în zori. Eu trebuia să îmi abandonez cărțile din care în vacanțe citeam deja până aproape în zori, și plecam deloc încântat să mă culc cu cine știe ce arătare venită din comunele din jurul micului nostru orășel. Încercam să îmi iau câte o carte cu mine să citesc dar întâmplarea făcea ca numai fetele să plece în excursie și aproape toate aveau obiceiul să mă țină de vorbă până târziu în noapte povestindu-mi tot felul de prostii de prin satele lor. În cei doi sau trei ani cât am îndeplinit corvoada asta un singur băiat a venit să doarmă la internat și pentru că era într-a opta nici nu a fost nevoie să dorm cu el. Poate că îi era rușine sau poate că îi păream prea mic destul că a renunțat la serviciile mele.
Dar să revin la Delia mea. Delia mea… pare o glumă bună sa-i spun acum așa dar atunci două săptămâni până a revenit din excursie chiar nu știam cum să-i spun. Abia în vară urmă să-i născocesc numele ăsta văzând că nu am nici o șansă să i-l aflu pe cel adevărat. Atunci, în cele două săptămâni scrisesem chiar și o poezie, prima mea poezie, în așteptarea ei. În seara când am văzut-o prima dată și am deschis ușa uriașului dormitor de douăzeci și patru de paturi mi s-a părut că toată încăperea este plină de cârlionți și zulufi blonzi. Era Delia care în ultimele luciri de lumină ale zilei se plimba de colo-colo prin dormitor. Cartea despre robinsonii pe care luasem cu mine să citesc, nu mi-a căzut din mână doar pentru că mă încleștasem de ea ca și cu ar fi fost ultimul lucru între mine și neant.
- Ce-i? a întrebat ea, și cu ocazia asta am aflat cum sună glasul îngerilor.
- Nimic, am bâiguit eu și chiar nimic nu mai era de spus. Am venit să mă culc cu tine să nu îți fie urât. Era rușine să îți fie frică și atunci toată lumea spunea să „îți fie urât”.
- Ah da, spuse ea și se apropie de mine și îmi luă cartea din mână. Citi disprețuitor titlul și o aruncă undeva pe un pat unde a rămas până când a început școala și stăpânul obișnuit al patului a găsit-o și mi-a adus-o.
- Vino atunci să alegem un pat a spus ea și m-a prins de mână. O să dormi cu mine ca să mă încălzești. M-am mirat tare de spusele ei pentru că soba de teracotă bine înfundată cu bușteni încă din timpul zilei duduia și răspândea o căldură înăbușitoare în tot dormitorul.
Era cu vreo doi poate trei ani mai mare ca mine, împlinită și rotunjită prin locurile pe care noi prichindeii școlii le studiam la fetele mai mari. Deși eu fiind de al casei ar fi trebuit să fac pe gazda de la bun început ea s-a comportat de parcă ar fi fost masculul dominant în mica noastră ceată ba ceva mai târziu în noapte și-a arătat și sentimentele materne făcându-mă să trec printr-o gamă extrem de bogată de emoții. L-a început am stat cât am putut de depărtat de ea în patul îngust; de obicei când se întâmpla să petrec noaptea cu vreuna din fetele astea dormeam fiecare în alt pat.
- Vrei să-i arăt un sânișor? M-a întrebat ea tainic după un timp simțind că nu dormeam. Am dat din cap fără să pot spune nici un cuvânt și ea cu gesturi încete a scos un sân și l-a lăsata să palpite viu, în fața ochilor mei, numai unul din cei doi gemeni ai căprioarei ce pășteau între crini. Am dat să întind mâna și să-l cuprind sau poate numai să-i liniștesc zbaterea. M-a prins de mână:
- Am zis numai să te uiți!
Mai târziu poate i s-a făcut milă de mine sau poate a crezut că am adormit pentru că mi-a luat mâna și mi-a așezat-o pe sân. Nu pot spune că în noaptea aceea am dormit, am stat doar toată noaptea cufundat într-o stare de letargie, din care uneori mi se pare că nu mi-am revenit nici azi, strângând în mână sânul ei răcoros care uneori mi se părea că se zbate asemenea unei turturele să scape făcându-mă să-l strâng cu grijă de frică să nu îmi scape.
Nu pot descrie bine ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Oricum se pare că tot ce făceam nu făceam bine. Dacă stăteam prea aproape nu era bine, pentru că i se părea că mă urc pe ea, „ și cum voiam să doarmă cu mine peste ea?” , dacă mă depărtam i se făcea frig. Abia mult mai târziu m-a lămurit Rilke că „ cele mai multe întâmplări sunt inexprimabile și au loc într-un spațiu în care nu a mai călcat niciodată vre-un cuvânt”. Ei bine, în noaptea aceea în ciuda multelor cuvinte spuse, între noi nu a călcat nici unul din cuvintele cunoscute de mine.
Spre dimineață, fără să îmi dau seama când, s-a sculat și când s-a îmbrăcat apoi s-a aplecat asupra somnului meu, pentru că până la urmă adormisem totuși, și-a dezvelit sânul stâng și mi-a băgat ușor sfârcul în gura mea care l-a primit recunoscătoare chiar încă înainte de a mă trezi de-a binelea și mi-a șoptit încet:
- Când mă întorc te las să-l ții și pe celălalt o noapte.

*

Am așteptat să treacă cele două săptămâni cum nu am așteptat niciodată mai apoi să treacă vreodată vremea. A venit într-un târziu spre seară coborând împleticindu-se din autobuz și s-a târât cumva până la internat. Părea plânsă și aproape nici nu m-a băgat în seamă. După ce m-am culcat am așteptat în zadar să vină în pat dar ea toată noaptea a scris pe masa joasă și incomodă din dormitor scrisori pe care le rupea una după alta sub privirea mea rugătoare. Dimineața le-a rupt pe toate câte i-au mai rămas le-a băgat în sobă stinsă, le-a dat foc apoi a trecut pe lângă mine fără un cuvânt și parcă fără să mă vadă urcându-se în mașina care venise după ea fără să privească nici măcar o dată în urmă.
Abia pe urmă mi-am dat seama că nici măcar nu o întrebasem cum o cheamă. Mai târziu în vacanța de vară, când au plecat toți elevi care încotro și internatul a rămas pustiu, într-o zi plimbându-mă la fel ca îndrăgostitul din romanță pe sub geamurile unde se petrecuse neterminata și nici măcar începuta mea poveste de dragoste am văzut că florile plantate acolo de sasul bătrân care se ocupa de grădina internatului înfloriseră. L-am căutat și l-am găsit în grădina de verze luptându-se cu limacșii. L-am convins să-și lase treaba și să vină să-i arăt florile proaspăt înflorite. După ce le-a văzut mi-a spus zâmbind ca și cum ar fi ghicit ce era în mintea mea că se numeau dalii și de la numele lor, când mă gândeam la ea îi spuneam Delia. După plecare grădinarului, am privit pe furiș în jur și nevăzând pe nimeni am prins ușor cu grijă globul rotund al unei flori în mână închizând ochii: părea un sân micuț și răcoros, palpitând ușor sub strânsoarea mea.
- Delia, am șoptit eu și câteva lacrimi au curs pe globul auriu.
A doua zi, Hans, așa se numea bătrânul grădinar, măgulit de bună seamă de interesul pe care îl acordam florilor lui, mi-a adus o carte de horticultură în nemțește din care nu am înțeles nimic. Nici nu era nevoie: sub poza colorată a unei dalii aurii era scrisă denumirea ei, „Dahlia pompon”, și am notat cu litere de foc undeva în mintea mea numele urmând ca undeva, cândva într-un viitor incert când voi avea casa și grădina mea să pun numai straturi întregii de asemenea dalii și pe care în nopțile cu lună să le mângâi încet, încet, trecând în mare taină de-a lungul lor.


*

Bineînțeles că nu am mai putut citi nimic apoi din Baudolino. Am ajuns în sfârșit abia a doua zi pe la prânz în Teaca după o călătorie care mi s-a părut fără sfârșit. Orășelul altădată atât de luminos și de plin de viață mi se părea toropit sub soarele verii asemenea unei câine mare și leneș. Casele mi se păreau mici, întunecoase și neîncăpătoare iar străzile pe care altădată alergasem chiuind erau înguste și prăfoase. Am intrat fără nici o opreliște în curtea vechiului internat: porțile largi deschise, atârnând strâmbe într-o parte, nici un portar care să-i apere amintirile, grămezi de gunoaie peste tot și buruieni care năpădiseră întreaga curte și grădină atât de bine îngrijite altădată de bătrânul grădinar sas. Am ajuns lângă dormitorul pe care îl căutam; geamurile erau sparte și ușa atârna prinsă numai într-o balama. Din stratul cu dalii de altădată nu se mai vedea nimic pentru că totul era acoperit de brusturi și pălămidă. Le-am dat plin de speranță la o parte și acolo, aproape de pământ se ascundea vinovată o dalie. Am mângâiat-o ușor în treacăt fără să mai simt fiorul de altădată și am plecat încet urmărit de privirea plictisită a unui câine roșcat care îmi amintea întrucâtva de dulăul nebun al lui Nelu. Era prea cald și se vede treaba că lui îi era prea lene să latre și am știut atunci că vedeam pentru ultima dată Teaca.
A trecu aproape o jumătate de veac de când s-a întâmplat totul: Delia, cine știe cum s-o fi numind cu adevărat o fi îmbătrânit, o fi ieșit ca și mine la pensie și fără îndoială nu mai știe că sânul ei stâng a rămas pe vecie în palma mea dreaptă, de atunci din noaptea răcoroasă de decembrie.
Multe mi-au rămas nelămurite de atunci din Teaca. Mai ales cu citatul din Mateiu Caragiale. Pe vremea aceea citeam atât de mult și de dezorganizat încât din moment ce cartea exista într-o bibliotecă din Teaca tot ce este posibil să o fi citit cândva. Și totuși eu țin minte că am citit-o cu adevărat mult mai târziu abia când am ajuns la liceu. Care era adevărul? Și mai era și citatele din Biblie pe care bătrânul preot mi le citise.
Am privit pe furiș în jur și nevăzând pe nimeni am scos bătrâna Biblie din buzunar și am recitit fragmentul spus îngerului din Smirna pe care eu întotdeauna îl asociasem cu Teaca.
Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat: „Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat), și batjocurile, din partea celor ce zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții.”. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”
Sunt sărac – dar sunt bogat. Așa este contul meu din bancă e gol și sufletul la fel… Să nu mă tem ce cele ce vor veni. Sunt bătrân de acum oare câte mai pot să mai vină? Diavolul mă va arunca în temniță dar va fi un necaz de numai zece zile. Am fost și în temniță și am stat chiar mai puțin de zece zile… mai rămâne să aștept cununa vieții și dacă voi birui nu voi fi vătămat de a doua moarte. Aș da un regat, dacă l-aș avea, pentru înțelesul acestor cuvinte pentru simt că aici se ascunde un mare adevăr care îmi va schimba viața mult puțin cât mai am de trăit din ea. Atât numai că nu mă simțeam deloc un biruitor.
Povestire din volumul « Sapte flori erotice » sub tipar la editura Vremea.