Simt că mă pierd pe mine însămi. Simt că nu mai știu cine sunt, că mi-am uitat principiile, valorile si ideile. Dacă m-am cunoscut vreodată cu adevărat, acum mă cunosc mai puțin. Parcă mi-ar fi fost furat sufletul și aruncat în vitrina unui magazin de pantofi. Și eu am rămas singură, fără nimeni alături, goală pe dinăuntru. Mă simt scobită ca un miez de pepene galben fără semințe. Parcă aș fi fost jefuită de tot ceea ce gândeam și credeam. Am uitat ce-mi plăcea și ce nu, am uitat ce eram și ce ar trebui să fiu. M-am uitat.
Mi-am pierdut individualitatea. Am fost copiată precum o pagină dintr-un roman de doi bani ce zace abandonat într-un anticariat. Încetul cu încetul, mi-a fost luat tot ceea ce consideram că e al meu: muzica, fotografia, cărțile, filozofia. Tot ceea ce era al meu a dispărut. Nu mi-a mai rămas decât scrisul, dar poate că și acesta a dispărut și nu mi-am dat seama. Am stat și am privit neputincioasă cum rând pe rând mi-au dispărut culorile, schițele, tablourile și nu am făcut nimic pentru a le opri. Iar acum sunt ca restul: la fel, asemănătoare. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Mă întreb unde am fost plecată atâta vreme și ce s-a întâmplat cu mine între timp. Mă înec. Mă înec în mediocritate.
Poate că oamenii mediocrii au murit deja și nu și-au dat seama. Poate că într-o zi inima lor s-a oprit pur și simplu și creierul lor s-a oprit la fel și ei nici măcar nu au observat. Și și-au continat viața ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Au continuat să se scoale dimineața, să mănânce, să râdă, să vorbească. Dar au încetat să mai trăiască. Iar cei din jur au continuat să-i admire, de data asta mai mult ca până atunci.
Dar cu mine? Cu mine ce o să se întâmple? Dacă deja există cineva care-mi seamană, atunci EU cine ar trebui să fie? Căci nu mai poate continua să fie ce-a fost până acum. Nu, acest lucru nu se poate întâmpla. Și atunci? Dacă o să mor așa cum au făcut-o și restul? Atunci? Cum? Cum este posibil să pierd ceva ce am clădit de când mă știu? Eu eram cea cărea-i plăcea desenul și fotografia și filozofia și scrisul. Eu! Ce s-a întâmplat? Cum de am ajuns să mă mint pe mine și să-i cred pe ceilalți? Cu mine ce s-a întâmplat? Nu sunt sigură că vreau răspunsul. Continui să sper că ceva se va schimba. Nu stiu ce. Restul nu se pot schimba pentru că deja au murit. Dar eu? Oare mai trăiesc? Poate că știu răspunsul. Poate că știu și întrebarea. Nu mai știu ce știu și ce cred.
Adică o să mă înec și o să mor precum au făcut-o și mulți alții înaintea mea? Mi-e frig și frică de ce-o să se îmtâmple. Nu vreau să mă schimb. Dar asta vor toți. Și atunci? Nu vreau să devin la fel ca ceilalți, mediocră. Dar parcă societatea din ziua de azi este creată special pentru asta, pentru a ne transforma pe toți în cadavre, pentru a fi întrumați ca niște măgari pe un drum de țară prost asfaltat. Pentru a ne duce viața de la un capăt până la altul ca și când nu am fi existat. Pentru a trece prin viață ca niște umbre de copaci goi, pentru a fi uitați imediat. Atunci de ce am mai trăit? Ca să murim. Dar am trăit oare? Poate doar fizic sau poate nici așa.

EPILOG
Am intrat în după-masa aceea în magazinul de pantofi. O vânzătoare m-a întrebat ce aș dori, iar eu i-am arătat către perechile expuse în vitrină. Fără s-o mai aștept să-mi răspundă, m-am cățărat alături de suporturile și picioarele din plastic. Acolo, într-o cutie de pantofi italienești din piele era EL. L-am luat cu grijă, să nu-i schimb esența, părerile, principiile sau ideile. Mi-am regăsit sufletul acolo unde fusese lăsat. Era la fel, nealterat de personalități străine. Și atunci mi-am dat seama că nu putea fi al altcuiva. Era doar al meu și așa urma să rămână.