Când am intrat intrat în magazin erau acolo, iar când am ieșit, i-am găsit unde i-am lăsat. I-am urmărit prin ferestrele largi, păzite de manechine îmbrăcate în haine scumpe și i-am surprins privindu-mă. Se uitau la mine ca și când ar fi știut ce gândeam, de parcă mi-ar fi cunoscut cele mai ascunse sentimente, de parcă ar fi știut că în secunda următoare voi da buzna afară și voi începe să alerg de-a lungul bulevardului…. Am mers fără să-mi încetinesc pasul, trecând prin locuri pe care nu le cunoșteam, fără să privesc deloc în jurul meu. Mi-era frică de faptul că s-ar putea să mă uit inapoi si să-i venind după mine. Preferam să nu stiu, să-i uit, să-i ingnor, să mă prefac că nu i-am văzut niciodată în viața mea. Și totuși continuam să alerg, să nu mă opresc, ca nu cumva să mă ajungă. Nu voiam să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla atunci. Pur și simplu nu puteam. Sunt prea laș pentru așa ceva. Aș vrea să mor și să se termine totul. Dar și de moarte mi-e prea frică. Mi-o imaginez întunecată, ca una dintre străzile pe care alergam, și pur și simplu nu vreau să mă întorc acolo...
Am ajuns acasă. Am închis ușa de la intrare atât cât puteam. I-am lăsat de cealaltă parte a iei. Pe toți cei care mă caută, de toți cei de care mă feresc, i-am lăsat acolo. Am pus între noi o usă, o frontieră. I-am exclus din viața mea, din gândurile mele, i-am lăsat acolo, afară, pentru totdeauna. Știu că mă așteptă. Știu că ușa nu va rezista, știu că eu nu voi rezista. Vom ceda. Și ușa, și eu, ne vom rupe, vom plesni, vom arde din calea lor. Le simt viața cum trece prin lemn, prin metal, prin aer. Îi aud cum respiră, le aud sufletul ieșind și întrând la loc în trupurile lor. Le simt mirosul acela de praf, de ziar, de nălucă. Știu și mi-e frică. Mi-e frică la gândul că vor trece prin usă, și apoi vor trece prin mine. Îmi vor lua viața, și sufletul, și conșțiința. Mi-e frică la gândul că voi muri. Mi-e frică la gândul că tot ce voi auzi atunci vor fi vocile lor.
M-am trântit într-un colț întunecat. Departe de soare, departe de lume, departe de ei. M-am ascuns acolo unde nu mă poate ajunge lumina. M-am ascuns acolo unde nu mă pot ajunge ei. Acolo unde nu pătrunde nici o rază, nici un fir de praf, nici o speranță. Am găsit un colț de siguranță, un metru pătrat de fericire, un loc de libertate. Sunt liber. Stau acolo unde nimeni nu știe ce sunt, unde nici eu nu mă pot găsi. Singur.
Simt că am scăpat, deși știu că nu e așa. Simt cum această minciună îmi pătrunde în aer, în sânge, în gânduri. Simt cum mă distruge, cum îmi mănâncă sufletul, cum mă otrăvește. Simt cum mă omoară.
Vreau să trăiesc. E tot ce știu. E singurul gând care mă găsește aici, în colțul meu. Se luptă cu mine, cu corpul meu muribund, de gânduri, de iluzii. Simt cum se luptă în mine viața și moartea, raiul și iadul, adevărul și minciuna. Mă târăsc. Mă târăsc afară din întuneric, din libertate. Mă târăsc către ei. Îi caut, îi aștept, îi descopăr ca pe o minune. Ca pe o salvare, ca pe un leac. Ca pe ceva ce-a fost al meu și acum nu mai e. Îi vreau așa cum un om își vrea piciorul bolnav după ce i-a fost tăiat. Îi vreau așa cum îți vrei înapoi nebunia, după ce ți-au fost luate gândurile. Mă duc înspre ei, mă duc înspre ușa, înspre granița dintre noi. Mă duc înspre mine, ce-am fost cândva, ce-a mai rămas. Mă duc înspre cadavrul meu.
Îi aud. Dincolo de ușă, ei știu că mor. Știu cum cedez cu fiecare secundă. Cum sufletul încearcă să plece, să mă părăsească, să mă lase fără apărare, fără nimeni alături. Văd ușa cum vine mai aproape, din ce în ce mai repede, cum se depărtează, ca un stâlp de telegraf pe lângă care ai trecut cu mașina. Văd cum crește în mine dorința de a o deschide, de a lăsa înăuntru ultima salvare, ultima speranță. De a-i lăsa înăuntru pe ei. Și mă târăsc către dorințe. Către gânduri suprimate ce ies la lumină. Mă târăsc către adevăr, și îl găsesc aici, departe de colțul meu întunecat. Îl descopăr acum, o dată cu moartea, așa cum nu l-am văzut niciodată. Îl cunosc aici, pentru prima oară, pe pragul ușii, pe pragul vieții mele. Și îl văd cum se schimbă, cum se întoarce, ca o cheie în broasca ușii mele, ca o eliberare, de minciuni, de moarte, de viață. Îl privesc cum face să scârțăie balamalele, cum crapă o ușă, cum deschide frontirele mele. Cum emancipează realitatea.