agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2874 .



DEGETE.
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Filet_Amarul ]

2002-07-11  |     | 



DEGETE.
de Vlad Martinescu.
Ti s-a umflat vreodata fiinta?
Poate "umflat" nu e cel mai potrivit cuvant.
Uneori se intampla sa iti creasca fiinta, uneori creste foarte mult, poate mai mult decat ar trebui. Creste, se extinde si incepe sa cuprinda tot ce se afla in apropierea ei. Capata volum prin observarea lumii...Pana la urma fiinta ta va creste atat de mult incat nu o vei mai putea cuprinde cu plasa de pescar numita piele. Si atunci iei decizia sa o dezumfli, sa o reduci la starea ei primordiala, s-o relaxezi. In mintea ta atunci se vor deschide niste usi foarte mici, asemanatoare cu cele de metrou si din spatele acelor usi isi vor face aparitia niste oameni mici, mici de tot cu priviri vesele si cu haine verzi. Oameni mici si verzi.
Oamenii mici si verzi isi vor zambi unul altuia si apoi vor incepe sa alerge din colo-ncoace cu o viteza uluitoare si fiecare pas de om mic si verde va crea o noua cuta in scoarta ta cerebrala. Cuta dupa cuta vor sapa in scoarta ta pana din fiecare cuta va tasni cate un arc. Si apoi fiecare omulet mic si verde se va urca pe arcul sau si va incepe sa sara incercand sa sparga craniul tau, singurul obstacol dintre ei si fecundarea lumii. Dar, spre durerea capului tau, nu pot sparge craniul, nu pot evada, nu-ti pot relaxa fiinta pentru ca zece diavoli mititei nu vor sa munceasca, dar in loc sa se opreasca omuletii sar si lovesc necontenit craniul tau, lovitura dupa lovitura zgariind, gaurind, ciobind, creand durere. Oamenii mici si verzi ce necontenit iti lovesc craniul. Zece diavoli mititei nu vor sa munceasca. Sunt in greva, dar numai de asta nu iti arde tie acuma pentru ca intreaga ta fiinta parca sta sa plezneasca si capul te doare si ochii tai se scurg incet din orbite, si picioarele tale, ca si mainile se ofilesc si incep sa se atrofieze, iar parul tau incepe sa cada, fir dupa fir. Monstru ce esti, te retragi intr-un colt asteptand implozia si atunci se intampla. Vine noaptea, ahh dulce refugiu faurit din negru!
Durerea e din ce in ce mai acuta si cand simti ca nu mai poti indura nici o alta clipa de tortura, tortura ce singur ti-ai creat-o, iti tai venele cu un ciob pe care te-ai asezat din greseala. Incet, cu fiecare miscare a ceea ce a mai ramas din mana ta tai, tai, tesut, dupa tesut, simtind o oarecare relaxare in timp ce speri ca sangele tau sa se duca, sa fuga prin microscopicele gauri din podea si sa te lase singur si linistit, mort. Dar, ca o ultima batjocura, din vene nu se revarsa rosiaticul element al vietii ci cerneala. Cerneala albastra. Cu singurul ochi bun pe care il mai ai privesti inmarmurit ceea ce se intampla si vrei sa urli, dar descoperi ca nu mai ai gura, doar un zid galben de dinti, sudati, lipiti, in spatele lor un gol, lipsit de limba. Cu venele taiate, cu omuletii ce lovesc necontenit craniul tau,cu cei zece diavoli mititei ce nu vor sa munceasca, esti umflat, descompus, zaci in coltul tau si incepi sa depeni amintiri cu ultima farama de minte libera de sub jugul durerii. Si atunci, adunand ceea ce cu greu poti numi ultimele forte, incepi sa indesi in venele taiate, prelinse pe podea, toata cerneala iesita din tine. Si, in timp ce te chinui sa aduni fiecare picatura, amesteci neatent cerneala cu negrul noptii. Apoi, dupa ce ultima picatura e adunata, iti smulgi un dinte din acela imens, ascutit si galben si culegi ultimul fir de par din capul tau si incepi sa iti cosi la loc ceea ce cu vointa proprie ai distrus.
In acel moment esti o masa de noapte, cerneala, omuleti mici si verzi ce topaie cu arcurile lor si zece diavoli mititei…Durerea e insuportabila…inchizi ochii…te cuibaresti in coltul tau…FINAL…

Si ce au facut atunci cei zece diavoli mititei? Au scris.

Dimineata urmatoarei zi te-a gasit cu fiinta relaxata, normala, dezumflata, cu par, cu dinti, cu maini, cu picioare, cu sange, viu, cu lumea fecundata de oamenii mici imbracati in verde…

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!