„După cum spuneau vechii greci, încă de acum două mii de ani, nu gladiatorii, histrionii și curtezanele vor rămâne în amintirea oamenilor peste veacuri, ci poeții, gânditorii și filozofii. Și totuși, dacă privim în jurul nostru vedem că tentația clipei este atât de mare, încât nimeni nu pare să dorească a-i rămâne numele în amintirea urmașilor. Toată lumea vrea să trăiască clipa! Luați la întâmplare câțiva tineri pe stradă și întrebați-i ce aspirații au. Cei mai mulți ar dori să devină fotbaliști, cântăreți – eventual de manele –, iar fetele, toate fără nici o excepție, modele! Incultura, sub forma ei cea mai agresivă, nu numai că năvălește violent, clipă de clipă, în viața noastră, dar mai este și zgomotoasă, atractivă și viu colorată.”
Vocea prezentatorului se auzea înfundat din cauza apei care îmi intrase în urechi, dar fără îndoială că avea dreptate. Cum dreptate aveam și eu să nu îmi placă să mă scol ora șase dimineața, după ce ani de-a rândul m-am sculat la șapte. Era ideea noului director, numit săptămâna trecută în funcție: „Chiar dacă suntem un institut de cercetări, nu văd nici un motiv să ne apucăm de lucru la nouă, ca boierii. De luni, toată lumea la ora șapte să înceapă munca! Portar, cercetător și femeie de serviciu.”
„ Că parcă fug cartofii dacă veneam la nouă ca până acum”, mormăise în surdină Tache, un coleg ceva mai rău de gură dar asta a fost tot.
La urma urmei, nu era o diferență așa de mare, dar ora lipsă de somn părea să îmi dea peste cap toate micile obișnuințe. Timpii dintre făcutul cafelei și bărbierit nu s-au mai sincronizat și jumătate din cafea s-a scurs pe aragaz. Am băut-o, atâta câtă mi-a mai rămas, în fața televizorului, butonând telecomanda, încercând să aflu cum va fi vremea și ascultând în loc de asta un fragment dintr-o altă emisiune culturală.
„Dezvrăjirea lumii, desacralizarea ei, pierderea legăturii cu miturile esențiale ale omenirii duc, în fond, la îndepărtarea omului de esența sa; la mecanizarea și automatizarea ființei umane până la pierderea identității și a legăturii cu transcedentalul. Priviți la cei din jur când sunteți într-un tramvai și treceți pe lângă o biserică: mâna celor de lângă voi mimează mecanic un gest care de multă vreme pentru ei nu mai înseamnă nimic. În ochii lor nu vezi nici o lumină, în sufletul lor nu simți nici o tresărire: au plătit obolul de cruci pe ziua în curs, așa că pot să își vadă mai departe de viața lipsită de țeluri, simplă înșiruire nesfârșită de sterotipisme dinamice...”
Moderatorul vorbea interesant, dar cafeaua, multă-puțină câtă fusese, se sfârșise, așa am terminat în fugă îmbrăcatul și m-am repezit pe scări în jos să prind tramvaiul de șase și un sfert. De la chioșcul de ziare am cumpărat în ultimul moment „Viața culturală”, cu gândul să am de citit în tramvai. Aveam de mers șapte stații, cam o jumătate de oră de mers, tocmai până în partea cealaltă a orașului, aproape în câmp, destul de departe, dar nu era să pună Institutul Cartofului în centrul Brașovului cu asta până și Tache cel rău de gură era de acord.
Nu am găsit în tot tramvaiul decât un singur loc. Era în spatele cabinei vatmanului și, cum toate celelalte scaune erau așezate cu fața spre mine, aveam strania impresie că sunt dirijorul unui cor muncitoresc. Asta pentru că toate locurile erau ocupate de muncitori, unii chiar în salopete, care mă priveau întunecați. Din difuzorul aflat deasupra lui se auzea un tânguit de manele, dar am încercat să nu îl bag în seamă, cum am încercat să nu bag în seamă nici discuțiile reluate imediat ce tramvaiul porni. Era luni și se vedea că unii se desprindeau greu de obiceiurile week-end-ului prelungit, pentru că o sticlă începu să fie purtată din mână în mână. Am deschis ostentativ „Viața culturală”, pregătit să mă refugiez în lectură următoarea jumătate de oră. Mai întâi am citit la poșta redacției obișnuitul: „ Deocamdată nu. Mai încercați”. De vreo zece ani citeam mereu aceleași cuvinte prea rar modificate probabil numai când pleca redactorul paginii de cultură în concediu. Eh, va veni până la urmă și vremea mea nu mă îndoiam de asta.
Dacă eu nu publicam nimic în schimb alții publicau din belșug și încă lucruri captivante. Încă pe prima pagină am găsit un ciclu de articole reunite sub un supratitlu incitant: „Cultura, un produs perisabil?”. Primul articol promitea să fie deosebit, așa că m-am cufundat în lectura lui, încercând să fac abstracție de lălăielile difuzorului și de discuțiile de dincolo de cortina fragilă a revistei: „Mare parte dintre oameni nu citesc nici un cotidian și folosesc televiziunea drept unică sursă de informare. S-a stabilit în urma unor sondaje că 95% dintre liceeni privesc în fiecare zi la televizor, iar dintre aceștia, doar 8% citesc zilnic ceva, de obicei presa sportivă. În general, violența acoperă 90% din programe. Alternativa violenței televizuale este sportul sau divertismentul ieftin, adesea grobian, cu glume licențioase și muzică ușoară, care nu e decât o formă de lascivitate ritmată. 40% dintre liceeni prețuiesc manelele. Sub pretextul «naturaleței», al «dezinvolturii» și al «aplombului», majoritatea prezentatorilor acestui tip de emisiuni vorbesc folosind un vocabular ce frizează sau chiar intră masiv în sfera vulgarității, a mahalagescului; unii escaladează constant culmile grotescului grețos și deviant…”
După invectivele care se intersectau furioase pe deasupra scaunelor, se părea că problemele ridicate de autorul articolului nu îi preocupau absolut deloc pe cei din tramvai.
„Henț sau ofsaid?”, asta era marea dilemă a celor din fața mea, și întrebarea obsedantă și zbierată interfera în mod neplăcut cu dilema care îl frământa pe autorul articolului, și anume dacă este posibil ca, în condițiile în care invadanta cultură audio-video a devenit omniprezentă în viața noastră, cultura scrisă mai poate avea vreo șansă. Nu îmi fu dat să aflu răspunsul pentru că, asemenea săbiei pe care o folosise Alexandru Macedon să taie nodul gordian, o mână aspră și brutală trase în jos pavăza subțire a revistei, făcând loc unei sticle cu rachiu.
— Bea! spuse o voce răgușită, și ochii negri și tulburi care mă priveau îmi amintiră în mod neplăcut de lumea ouvrieră din Germinalul lui Zola.
Înainte de a-mi da seama ce fac, am apucat sticla și, țintuit cu privirea de cel din fața mea, un zdrahon mustăcios de vreo doi metri, îmbrăcat într-o salopetă murdară, am luat un gât de băutură. M-am înecat, am tușit apoi am scuipat, dar ochii din fața mea mă priviră neîndurători:
— Mai bea o dată! Pe urmă să ne spui dacă în minutul 23 a fost henț sau ofsaid.
În ciuda tăriei băuturii, am întârziat cu sticla la gură cât mai mult, forțându-mi mintea să găsesc un răspuns plauzibil: „Henț sau ofsaid?” Probabil că ieri avusese loc vreun nenorocit de meci. Butonasem de câteva ori după-amiază telecomanda, căutând o emisiune cât de cât convenabilă. Pe unul din canale zbierase cineva ceva despre un henț. Tramvaiul opri în prima dintre cele șapte stații, dar nimeni, nici măcar eu nu am observat asta. Avea să fie un drum mai lung ca de obicei, m-am gândit eu și am mai luat o gură de rachiu, de data asta fără să mi-o ceară nimeni. Tramvaiul porni zdrăngănind, am lăsat revista jos apoi am înapoiat sticla:
— Henț a fost, am spus eu cu toată hotărârea de care mă simțeam în stare.
În timp ce jumătate dintre ocupanții tramvaiului izbucniră în chiote de bucurie, ceilalți păstrară o tăcere rău prevestitoare. Printre ei și mustăciosul din fața lui, care mă privea încruntat, cu o privire bănuitoare. Îmi luă sticla, trase și el un gât bun, apoi întrebă mohorât:
— Cine a făcut henț?
De data asta memoria nu m-a mai ajutat, și ridic doar neputincios din umeri.
Mustăciosul mai trase un gât, apoi în tăcerea grea care se lăsase întrebă:
— Ce echipe au jucat ieri?
Clipele au prins a se scurge încet pe lângă mine și din spatele tramvaiului au început a se auzi murmure amenințătoare. Fără să se întoarcă, mustăciosul întinse spre ei o mână mare cât o lopată, și murmurele încetară imediat. Apoi, cu o viteză neașteptată, mâna se îndreptă spre mine, mă prinse de reverele sacoului, mă ridică fără un efort aparent și mă arătă celorlalți ca pe un trofeu de mare preț:
— Frațiiilooor! zbieră cu un glas subțire mustăciosul.
Tremoloul de primadonă al mustăciosului m-ar fi făcut în alte condiții să râd, dar așa, cum eram agățat la capătul căngii umane care mă vântura prin aer, ăsta era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Insensibil la gândurile mele, mustăciosul își continuă spectacolul:
— Frațiiilooor! Ãsta nici nu știe ce echipe au jucat ieri!
Și, ca să nu mai fie nici o îndoială despre cine era vorba, mă scutură bine până când ochelarii îmi ajunseră pe vârful nasului.
Cu o mișcare instinctivă mi i-am împins înapoi, în timp ce eram scuturat tot mai tare și ridicat tot mai sus, ca să mă vadă toți.
— Ce facem cu el, frațiiilooor? întrebă mustăciosul, dar se vedea treaba că întrebarea era ușor retorică, deoarece, purtându-mă mai mult pe sus, acesta se apropia tot mai mult de ușa tramvaiului.
— Afară cu el!
Unanimitatea deplină a strigătului m-au lămurit că reprezentanții clasei muncitoare nu erau la prima acțiune de acest gen. Nu m-au uimit așadar peste măsură nici ghionturile primite și nici șutul în fund cu care am fost ajutat să ajungă în patru labe pe peronul stației.
— Ia-ți și hârțoagele cu tine! a strigat unul din tramvai, și pagini din „Viața culturală” au prins a zbura pe lângă mine, așezându-se în cele din urmă obosite într-o băltoacă. „ Deocamdată nu. Mai încercați” am mai fost sfătuit încă o dată de la Poșta redacției înainte ca hârtia să se îmbibe cu apa noroioasă din băltoacă. Am rămas o clipă în poziția care sunt sigur că nu mă avantaja deloc. Dar nu mă puteam opri să gândesc la zădărnicia lucrurilor: și eu, la fel ca cei norocoși care și-au văzut publicate poeziile în numărul ăsta am sfârșit în aceeași băltoacă.
M-am ridicat de jos și am început să mă șterg în timp ce tramvaiul se îndepărta huruind. M-am așezat câteva minute pe o bancă să-mi revină, apoi de la chioșcul din stație mi-am mai cumpărat un exemplar din „Viața Culturală”. Articolele despre fragilitatea artei promiteau să fie mai interesante decât se arătau la prima vedere. Am început să citesc încă un articol, cu gândul să lase să treacă pe lângă mine vreo două tramvaie ca sa fiu sigur că nu aveam să mai întâlnesc în el muncitori. În operele literare, unitatea și coeziunea lor erau subliniate prin frumoase figuri de stil, dar în viața reală mi se părea că solidaritatea lor era direcționată complet greșit.
„Valori morale care garantează perenitatea și perpetuarea culturii, ca decența, discreția, delicatețea, gingășia, tandrețea, solidaritatea, sunt ridiculizate prin înlocuirea cu un cult al succesului-cu-orice-preț, al banului, al învingătorului prin orice mijloace (pumn, glonț, viclenie), al individualismului cinic, al șmecheriei agresive. O rapidă scrutare a evoluției răului (adică a subculturii, a violenței, a grosolăniei, a prostului-gust) în televiziune va evidenția amploarea globală a fenomenului și anihilarea actului cultural, prin transformarea lui în “marfă”, valoare-preț, și degradarea rolului filozofico-existențial al culturii. Ar trebui, în aceste condiții, să fie inițiate veritabile «cruciade culturale și morale» pentru ca adevărata cultură să îngăduie indivizilor să supraviețuiască în societatea mecanizată a așa numitelor soap-operas, a muncii alienante, a publicității stupide și a mijloacelor de comunicare în masă îndobitocitoare. Nu este greșit să folosim sintagma imperialism cultural, dacă ne referim la răspândirea internațională a modelelor de emisiuni stupide. Emisiunile culturale, puține câte mai sunt, au fost împinse cu bună știință la ore imposibile din noapte, făcând în schimb loc, la orele de maximă audiență, falselor vedete care sunt vârâte pe gâtul oamenilor din nevoia de a aduce public, o audiență cât mai mare, lipsită de orice scrupule și aducătoare de profit. Rezultatul firesc al acestui fenomen este o dramatică prăbușire a sistemului tradițional de valori.”
Prins de frumusețea articolului, abia într-un târziu am ridicat ochii de pe el și am văzut că la geamurile tramvaielor care treceau din sfert în sfert de oră nu se mai vedeau acum fețele întunecate ale clasei muncitoare, fiind înlocuite între timp de chipuri nevinovate de copii care mergeau la școală. Am împăturit cu grijă revista și am îndrăznit iar să mă urc. Și de data asta, deși erau mai multe locuri libere, m-am așezat tot pe scaunul din spatele cabinei vatamanului, și m-am pregătit de lectură, ascultând numai cu jumătate de ureche discuțiile adolescenților de lângă el. Nici nu le-am înregistrat, fiind sigur ca era vorba de note, examene, referate și lecții recapitulate în grabă. Tramvaiul pornise deja, când în fața șinelor apăru dintr-o dată un puști, ridicând mâna. Se vede treaba că vatmanul îl cunoștea, deoarece puse frâna brusc, fără să-i spună o vorbă. Din spatele chioșcului de ziare, mergând alene, se apropiau câțiva tineri. Turul pantalonilor căzut undeva pe la genunchi, țigara lipită șmecherește în colțul gurii și mâinile vârâte în buzunare până la coate fu tot ce am zărit prima dată la ei. Pe urmă, deși tramvaiul aștepta, le-am văzut mersul agale, indolent, ca și cum ar fi fost siguri că tramvaiul nu avea să plece fără ei. Abia când urcară toți, tramvaiul o luă din loc smucindu-se greoi. După graba cu care cei mici le făcură loc, mi-am dat seama că erau cunoscuți. Unul dintre ei păși alene pe culoar și, ajuns la cabina vatmanului, îi bătu în ușa metalică să-i deschidă. Îi dădu o casetă și, peste câteva clipe, din difuzoarele tramvaiului începu să se reverse o cacofonie de sunete peste care cu greu se putea auzi vocea stridentă a unui tânăr ce părea că vrea să comunice lumii ceva. Am încercat să fac abstracție de zgomotul din jur și am căutat continuarea articolului: „Această invazie a prostului-gust duce la disprețuirea culturii înalte. Oamenii nu mai citesc cărți și nu mai văd filme de artă. Ba mai mult, au un sentiment de desconsiderare față de ele. Subcultura video dă naștere sub ochii noștri la o altă generație. E suficient să treceți o dată pe lângă o librărie care are în preajmă o sală de jocuri video. În librărie, câțiva cititori stingheri, în general între două vârste, răsfoiesc cărțile, în timp ce alături, într-o sală pe sfert cât librăria, se înghesuie o mulțime de jucători. Privirea fixă, sunetele guturale și mișcările sacadate te duc cu gândul la o posibilă involuție a speciei umane. Sau o altfel de evoluție, deși, privindu-l și ascultându-l pe unul dintre ei mai mult timp, mintea îți fuge fără să vrei la un câine din laboratorul lui Pavlov. Un câine ceva mai evoluat, căruia în loc de mâncare i se pun în față – pentru a obține un set precis de mișcări și reacții – lumini și umbre colorate. Căci incultura, după cum s-a mai spus de atâtea ori, nu este numai agresivă, ci și foarte frumos colorată.”
Am lăsat gânditor revista pe genunchi, cu gândul să-i arăt articolul și lui Tache. Căzut pe gânduri, abia am observat că la următoarea stație mai urcă un val de tineri. După sunetele guturale de recunoaștere cu care au fost întâmpinați și după graba cu care elevii din clasele mici se refugiară grămadă în spatele tramvaiului, mi-am dat seama că drumul care mai rămăsese avea să îmi pară extrem de lung. O sticlă, de data asta cu o băutură mai fină, începu să fie trecută din mână în mână și interpretul din difuzoare se porni să se tânguie mai aritmic ca niciodată despre mama lui pe care o adora. Sau poate că o ura, pentru că nu se auzea prea bine, și nici engleza în care cânta nu avea un accent cunoscut.
De data asta nu aș fi putut spune că am fost dat jos și îmbrâncit. Nimeni nu s-a atins de mine; atât numai că la un moment dat am ridicat ochii de pe revistă și am văzut cum buzele celor din fața mea se mișcă tăcute mimând cântecul aritmic de la difuzor. Imaginea a 20 de guri schimonosindu-se mute la mine și părând că vor să îmi spună în tăcere același lucru a fost mai mult decât am putut suporta, și am coborât ca în transă la prima stație. M-am uitat posomorât la ceas: era aproape opt și jumătate, deci până la urmă tot la nouă, ca și până acum, va ajunge. Nici nu voiam să-mi închipui ce va zice noul director când mă va vedea la ora asta. Precis își va spune că este un gest de frondă și că am făcut-o intenționat. Cum mai aveam numai două stații, m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos. Amintindu-mi de cei trei kilometri care mă mai despărțeau de Institut, m-am hotărât să merg totuși cu tramvaiul. Mai ales că, de câteva zile, vedeam o tânără fragilă și drăguță așezată de fiecare dată undeva pe scaunele din spate. O bănuiam a fi studentă la Conservator, fiindcă mereu o vedeam purtând cu ea o cutie de vioară. O chema Panseluța, așa o strigase într-o zi prietena ei și fără îndoială că ființei ei delicate nici nu i putea găsi un alt nume mai potrivit. Am lăsat să treacă tramvaiul de jumătate și m-am urcat în următorul, cel cu care mergeam de obicei. Am respirat ușurat când am ajuns în atmosfera familiară și cunoscută. Câteva gospodine care mergeau la piață, câțiva pensionari care își duceau nepoții la grădiniță și, pe ultimul rând de scaune, în spate, citind ca de obicei, era fata. Avea cu ea cutia de vioară și vorbea ceva cu o altă fată. Voiam de mult să schimb câteva vorbe cu ea și acum mi se oferise un prilej bun. Eram sigur că mă va compătimi pentru incursiunea mea prin lumea „celor care nu citesc”.
M-am apropiat de ea căutându-mi cuvintele, cu gândul de să-i povestesc cât mai fidel câte ceva din întâmplările acelei dimineți, dar fata m-a privi înspăimântată când m-am așezat lângă ea. Ba chiar se trase mai într-o parte, întorcând fața ostentativ spre colega ei.
— Știi ce mi s-a întâmplat? Am început să spună, dar nu am putut continua, pentru că ochii măriți de spaimă ai fetei mi-au dat de înțeles că ea nu mă asculta.
Am încercat să o liniștesc, și cu groază mi-am dat seama că din gât îmi ieșeau numai câteva sunete guturale, onomatopee ciudate care o înspăimântară și mai mult.
„Incultura, spre deosebire de lipsa de cultură, nu este numai agresivă, ci și contaminantă.” Oare citisem asta în revistă, sau auzisem la televizor azi dimineață? Nu era sigur, oricum nu mai conta, pentru că fata de lângă mine începu să își strângă solfegiile, pregătindu-se să coboare. Până acum coborâse de fiecare dată în aceeași stație cu mine. Ce se întâmplase oare?
Mi-am simțit dintr-o dată hainele îmbibate de mirosul celor care mă îmbrânciseră jos din tramvai, câțiva erau în salopete care nu fuseseră de multă vreme spălate; țuica proastă pe care am băut-o – o parte parcă se vărsase chiar pe mine – își trimitea mirosul puternic în jur.
M-am ridicat în picioare și am încercat să mă aranjez puțin; am îndreptat cravata și m-am scuturat de praful și noroiul pe care îl adunasem de pe peronul stației unde am fost trimis de-a berbeleacul. Apoi am scos o lamă de gumă și am mestecat-o ostentativ de câteva ori:
— Ei, acum e bine? am întrebat-o, încercând să par voios.
Se pare că nu găsisem tonul corect, pentru că fata se ridică în picioare și se îndreptă grăbită spre ușă. Am întins o mână să o opresc, dar nu am prins decât mapa subțire de plastic în care ea își ținea foile. Chiar atunci tramvaiul opri și fata coborî, împreună cu colega ei, fără să mai privească înapoi.
- Troglodiți dragă, nu altceva, agronomii ăștia de la cartofi, spuse prietena ei și mă privi ucigător.
Am vrut să cobor după ea să-i înapoiez mapa, dar tramvaiul porni brusc, făcându-mă să mă clatin. M-am așezat pe locul fetei și am privit dosarul subțire rămas amintire de la ea. Pe copertă, cu litere mari de tipar, scria: „FUGA ÎN DO MINOR”.
Am pus în tăcere dosarul cu note lângă mine; mă simțeam mirosind a rachiu ieftin, a ulei ars luat de pe vreuna dintre salopetele celor care mă îmbrânciseră jos din tramvai, și în minte îmi vâjâia melodia lipsită de ritm a liceenilor.
M-am întors și am privit în urmă pe geamul din spate al tramvaiului: în stație, silueta de gazelă fragilă și atât de inabordabilă a fetei se pierdea, parcă pentru totdeauna, în depărtări.






Povestire din volumul « Sapte flori erotice » sub tipar la editura Vremea.