agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-07 | | Născocirea Tatăl meu se numea Adamescu. Matematician Adamescu. Marele matematician Adamescu, ca să spun totul. Din fericire pentru el, a murit înainte de a afla ce mister cumplit reprezenta pentru mine matematica: eram convins, și încă mai sunt, că această știință este o superbă și inutilă înșiruire de simboluri legate între ele printr-o lipsă totală de logică. Sau – oricum – printr-o logică care mie îmi scăpa. Poate nu aveam destui neuroni, cum încercam să mă scuz uneori. Sau poate că mie îmi funcționa numai emisfera dreaptă, cea pentru poezii și sentimente, iar cea stângă îmi era blocată din motive necunoscute. Sau poate îi semănam mamei, apariție eterică printre amintirile mele, prea timpuriu dispărută ca să mi-o amintesc bine, dar oricum suficient de desprinsă de realitate ca să îmi furnizeze o scuză valabilă… Ultimii ani nu au fost altceva decât un imens complot prin care eu și profesorii mei încercam să îl înșelăm pe tatăl meu cum că eu aș fi, dacă nu strălucit la matematică, cel puțin un „tânăr și promițător talent“, după cum mă lăuda conducătorul meu de lucrări. Și tatăl meu, prins cum era cu o nouă teză despre teoria haosului sau alte chestii la fel de obscure, înghițea totul ca atare, mulțumit că nu îi dădeam prea multă bătaie de cap. Uneori, în neghiobia mea, îmi imaginam că toată munca tatălui meu nu era decât o superbă farsă în care el, talent de necontestat, cu sute de cărți și articole publicate, se mulțumea acum să furnizeze misterioase lucrări din care nimeni nu pricepea nimic, dar, cum purtau semnătura marelui profesor Adamescu, le înghițeau ca atare, nevrând să afle ceilalți că de fapt nu înțelegeau nimic. Ca într-o sofisticată poveste cu hainele împăratului… La mai bine de o lună de la moartea tatălui meu, îndelung deplânsă de comunitatea științifică internațională, cum se apropia și vremea să îmi dau licența, am trecut să îl văd pe profesorul care îmi coordona lucrarea. Întâmplarea a făcut să îl găsesc la el în cabinet și pe rectorul universității, o somitate științifică cel puțin de nivelul tatălui meu. M-au privit curioși în timp ce intram. Mă simțeam ca o insectă sub lupa unor entomologi. — Ia loc, tinere! m-a îndemnat rectorul cu o voce gravă. Înfățișare leonină, privire strălucitoare și o siguranță pe care i-o simțeam acum puțin zdruncinată. M-am așezat timid pe marginea unui fotoliu, fixat de privirile celor doi matematicieni. Rectorul a ridicat un dosar pe care l-am recunoscut cu groază a fi lucrarea mea de licență. Speram în sinea mea să fi nimerit pentru prima – și ultima dată – în viață legătura corectă dintre simboluri. Nu aveam să mai recidivez niciodată, dar acum aș fi vrut ca acele câteva foi pe care le ținea rectorul în mână să i se pară măcar pentru câteva clipe o lucrare rezonabilă. Nu a fost să fie așa. — Am aruncat o privire peste ceea ce dumneata consideri a fi o lucrare matematică, m-a strivit el cu o privire ce mi se părea ucigătoare. Nu știu cum să îți explic, tinere… Nu vreau să fiu sarcastic, dar cu lucrarea asta ai avea toate șansele să câștigi un premiu – trase aer în piept pentru a-și face rezerve de dispreț – la un concurs de poezie modernistă, sau mai știu eu unde se pune accentul pe aiureli și pe lipsa de logică. Trânti cu un gest sec dosarul pe masă: — În acest dosar este orice – dar nu o lucrare matematică! Se întoarse spre profesorul meu și îl privi crunt: — Sper că dumneata îți dai seama că nu se poate prezenta cu așa ceva în fața comisiei de licențiere… — Domnule rector, eu v-am informat din timp asupra situației și ați fost de acord să mai amânăm... Privirea rectorului se mai înmuie, și de asemenea și tonul: — Da, știu, ai dreptate – dar, sincer să fiu, nici o clipă nu mi-am putut imagina că situația se prezintă atât de dezastruos. În amintirea colegului Adamescu, am acceptat să jucăm această farsă – dar acum spune-mi: cum o să ieșim din ea? În anul terminal, cu o lună înainte de prezentarea lucrărilor de licență, ne pomenim cu un… Căută un epitet suficient de dur ca să mă caracterizeze și, negăsind la repezeală unul, preferă să dea din mână a lehamite. Privi crunt când spre mine, când spre șeful de lucrări: — Vă întreb acum doar atât: cum naiba să o scoatem la capăt? În așa fel încât să salvăm și prestigiul facultății, și memoria colegului nostru… Și gândește-te că nu vreau ca… această nulitate matematică să ajungă asistent în facultatea mea, așa cum spera tatăl lui… Studenții noștri sunt foarte isteți… În primele zece minute și-ar da seama cu cine au de a face… Sper că nu vrei să urmezi o carieră universitară, tinere, s-a întors el furios spre mine. La negația mea vehementă, s-a mai liniștit puțin, apoi s-a ambalat iar: — Să știi că nici la un liceu nu aș avea curaj să te las să predai… Ești prea străin de frumusețea matematicii ca să te pot lăsa să mutilezi mintea dornică de cunoaștere a tinerei generații… — Dacă îmi permiteți, se auzi vocea persuasivă a șefului de lucrări… Aș avea o idee, pe care cu ajutorul dumneavoastră sper să o putem pune în practică. — Spune, își înmuie vocea și rectorul. Accept orice, numai să nu ajungă la catedră… Șeful de lucrări coborî tonul de parcă ar fi pus la cale o conspirație: — Cu câteva mici modificări, aș putea aranja ca această lucrare să poată trece prin fața comisiei, numai să avem grijă să nu o prezinte personal… O stare gripală, la care se adaugă și renumele tatălui său… și faptul că cei mai mulți dintre colegii noștri știu bine cu cine au de a face… — Mda, făcu neconvins rectorul, asta rezolvă numai jumătate de problemă. Dar ce facem cu el pe urmă? Avem totuși niște datorii morale față de strălucitul nostru coleg… — M-am gândit și la asta, domnule rector… – coborî vocea și mai mult și se aplecă spre noi. Dacă ne promite, dacă ne dă solemn cuvântul că nu va încerca niciodată să predea matematică sau să profeseze o meserie din care să se vadă ce nulitate matematică este, putem rezolva și asta… — Cum asta? se aplecă și rectorul spre el, dintr-o dată curios. — Simplu… Peste două luni iese la pensie vărul meu de la Oficiul Teritorial de Invenții și Mărci… Cu puțină străduință, am putea aranja ca tânărul domn să-i fie succesor… — Păi – se împotrivi rectorul, dar se vedea că împotrivirea este pur formală –, acolo, ca să faci față, nu trebuie să cunoști matematică? — Nici vorbă, jubilă șeful de lucrări. Vărul meu este agronom și de douăzeci de ani se descurcă de minune. De altfel, acolo este un simplu punct de primire unde trebuie să refuze propunerea spre patentare a unor invenții cu adevărat imposibile, cum ar fi de exemplu perpetuum mobile sau quadratura cercului. Propunerile cu adevărat importante trec mai departe spre comisii formate din specialiști… — Mi-ai luat o piatră de pe inimă, atunci, răsuflă rectorul ușurat și se îndreptă spre ușă să plece. Aranjează dumneata totul… Ai asentimentul meu total. Din ușă se mai întoarse încă o dată, privindu-mă cu milă: — Nu fi trist, tinere… Este o realitate crudă, dar spectacolul matematicii nu se dezvăluie oricui… Și apoi, nu uita că ai avut un strălucit și ilustru înaintaș: Einstein a lucrat pe vremuri la Oficiul de Invenții și Mărci din Berna. Poate, cu timpul, ai să descoperi și dumneata ceva la fel de important ca Teoria Relativității… Ipoteza i se păru atât de caraghioasă și de improbabilă, încât multă vreme i-am auzit râsul sonor răsunând pe coridoare. * Și uite așa am ajuns marele șef peste Oficiul Teritorial de Invenții și Mărci. Prea multe lucruri nu aveam de făcut. Să refuz din start un număr de invenții imposibile, iar pentru celelalte să completez un număr de formulare, nu prea mare, și să expediez totul la Oficiul Central de Invenții și Mărci. Rezonabil, nu? Suficient de rezonabil chiar și pentru un antitalent matematic ca mine? Așa am crezut și eu la început, mai ales în cele câteva zile pe care le-am petrecut împreună cu Gil, vărul fostului meu șef de lucrări. Un om remarcabil de nescorțos, dacă ținem seama de rubedeniile lui colaterale. Mi-a arătat mai întâi cele câteva afișe atârnate peste tot în mica încăpere: „Nu se primesc pentru înregistrare perpetuum-uri mobile!“ , „Quadratura cercului este ilegală!“, „Oameni invizibili, nu vă putem înregistra… pentru că nu vă vedem!“. La strâmbătura mea ironică, a izbucnit în râs: — Să știi că mulți țicniți te vor bate la cap cu tot soiul de aiureli… În viața unui om ilogic orice argument logic este lipsit de consistență… Nici nu știi de câți nebuni m-au scăpat afișele astea. În fața unui nebun, mai degrabă are efect un afiș decât un argument logic… Și, dacă totuși insistă, spune-le că nu ai formulare… Și, dacă nici așa nu scapi de ei, trimite-i la Centru… să simtă și ei că își câștigă leafa, nu? În ultima lui zi de muncă parcă nu s-ar fi dat deloc dus, lucru pe deplin de înțeles dacă ne gândim că vreme de vreo douăzeci de ani descurajase aiuriții orașului să ajungă cu inepțiile lor mai departe. Am alcătuit procesul de predare–primire a modestului inventar. L-am semnat amândoi și, înainte de a pleca, mi-a mai spus o dată: — Două sfaturi aș vrea să îți mai dau înainte de a-ți începe munca: unu – caută-ți o preocupare, dacă vrei să nu înnebunești… Cu cele două-trei cereri de brevete pe săptămână nu prea o să ai de muncă… Trebuie să îți umpli timpul cu ceva… și, crede-mă, nu rebusul este soluția. Doi: ai aici trei pagini dactilografiate mărunt cu invențiile considerate imposibile de către comunitatea științifică. Ar fi bine ca nici una să nu apară pe vreun referat al tău trimis la Centru, asta numai dacă ții la postul ăsta. Am dat mâna și a plecat grăbit, de parcă i-ar fi dat lacrimile și nu ar fi vrut să îl văd… Câteva zile am huzurit și, în ciuda sfatului lui Gil, am rezolvat toate careurile din revistele de rebus care mi-au căzut în mână. Apoi, tocmai când mă plictisisem de rebus, au început să apară inventatorii. Poate că vestea ieșirii lui Gil la pensie făcuse înconjurul orașului și, crezându-mă mai tânăr și mai neexperimentat, vedeau în asta o ocazie de a-și strecura invențiile spre Centru. Am dat drumul uneia care părea viabilă (un culegător automat de mere) și am respins vreo cinci care frizau absurdul sau erau inutile: ceas deșteptător care în loc să sune îl stropea pe somnoros cu apă rece, un dispozitiv de lustruit pantofii care, dacă nu aș fi avut intuiția să îl probez pe pantofii inventatorului, mi i-ar fi făcut ferfeniță pe ai mei, și multe, multe altele destul de asemănătoare. Pentru una singură am fost nevoit să îi dau telefon lui Gil: dispozitiv de curățat tălpile fiarelor de călcat. — Este un ins slăbuț și chel, cu un tic nervos la ochiul stâng? m-a întrebat Gil în loc de răspuns. Am privit spre inventator, care îmi făcea cu sârg din ochiul stâng. La răspunsul meu afirmativ, a râs ușurel: — Îl am client de vreo cincisprezece ani… ca și clinica de psihiatrie, de altfel. Nu știu ce să îți spun, invenția s-ar putea să meargă, dar este atât de minoră, atât de lipsită de importanță față de cât suflet pune în ea, încât … Oricum, fă cum vrei… Am acceptat să îmi prezinte o demonstrație, și, spre surprinderea mea, din grămada de fiare pe care le-a adus cu el, nici unul nu a rămas necurățat. Principiul nu era unul nou, se baza pe ultrasunete, dar modul în care era aplicat îl făcea să aibă atributele unei invenții. Am făcut actele respective, le-am înaintat mai departe și invenția a fost brevetată. A fost un caz particular, care nu s-a mai repetat. L-am așteptat să mai vină și cu alte invenții, pentru că, așa cum se știe, de obicei inventatorii, o dată stârniți, nu se mulțumesc cu o singură invenție, ci, pornind de la neastâmpărul acesteia, adaugă noi și noi născociri. În schimb, cam la vreo lună după instalarea mea în noul post, a început să mă calce un personaj în legătură cu care de asemenea mă avertizase Gil: un ins mărunțel, cu un halat ponosit și murdar pe el, de parcă atunci ieșise dintr-o forjă. Părul îl avea vâlvoi, crescut în dezordine, și mai avea și un set întreg de ticuri nervoase pe care le repeta cu o precizie remarcabilă. — Ghinea mă numesc, se prezentă el de cum intră în birou, și, cum eram tocmai în perioada în care mă plictisisem de rebus, am privit ca pe o binecuvântare apariția lui. S-a așezat pe scaunul din fața biroului și a început să îmi așeze riglele, creioanele și hârtiile de pe masă paralel cu marginea. Și despre asta mă avertizase Gil. După ce a terminat de așezat tot ce se putea așeza în partea lui de masă, a început să își tragă manșetele de la cămașă, apoi a început să se tragă de gulerul cămășii de parcă nu ar fi avut aer destul. După ce termină toate astea, o luă de la capăt cu riglele, astfel că am început să înțeleg de ce Gil mă prevenise că o discuție cu el era greu de purtat pentru că, fără să vrei, în loc să-i urmărești cuvintele erai tentat să-i urmărești mâinile, care păreau două animale ce scăpaseră complet de sub controlul lui. — Da, domnule Ghinea, cu ce vă pot ajuta? l-am întrebat eu, fascinat de spectacolul mâinilor lui neastâmpărate. M-a privit oarecum uimit, ca și cum abia atunci ar fi luat act de prezența mea, dar, după ce s-a oprit o clipă, și-a reluat tot tipicul de gesturi și, în timp ce le executa cu precizie, a început să îmi vorbească: — Bănuiesc că domnul Gil v-a avertizat cu privire la persoana mea – și îmi aruncă o privire furișată în timp ce îndrepta cu încă un milimetru alinierea creioanelor de pe birou. Pe undeva, poate că are dreptate, toate invențiile mele sunt atât de… cum să le zic... nonconformiste, încât nici nu mă mir că nu le-a putut recepta cu adevărat valoarea. Nici nu îl condamn, de altfel… Este o caracteristică firească a oamenilor care se apropie de vârsta pensionării să nu mai accepte cu aceeași ușurință noul… Este trist, dar perfect adevărat, și de asta m-am bucurat când am auzit că vine o persoană nouă, tânără, cu o minte deschisă la nou… Ridică ochii spre mine ca să vadă ce spun, dar, sincer să fiu, în ciuda avertismentelor lui Gil, rămăsesem fără replică în fața spectacolului dezlănțuit de omuleț în fața mea. Profită de starea mea de stupoare, murmură un „îmi dați voie?“ formal și se întinse peste birou, așezând paralel cu marginea acestuia pixul pe care îl lăsasem din mână. Obosit de spectacol și simțind că îmi vine și mie să așez liniile pe birou, am spus exasperat: — Nici vorbă, domnule Ghinea, de așa ceva! Principiul meu este ca solicitările de brevete să fie însoțite de un prototip perfect funcțional, și apoi putem porni discuția… Și nici nu am terminat bine fraza, și mi-am dat seama că picasem în capcana vieții mele… — Aveți dreptate aici, se entuziasmă el și, lăsându-și manșetele în pace, se aplecă asupra genții jerpelite pe care o lăsase la picioare când se așezase. Cu evlavie, ridică din ea un dispozitiv pe care îl așeză pe biroul meu, printre hârtii și rigle. În timp ce îl manevra cu grijă, am observat că uitase cu totul de micile lui manii, de parcă nici nu ar fi fost. Pentru că dispozitivul acela este începutul unui lung șir de necazuri pentru mine, va trebui să îl descriu ceva mai bine, deși mare lucru despre el nu este de spus: o bucată de carton pe post de stativ, din care ieșeau două suporturi verticale din sârmă, de vreo 15 centimetri, despicate la vârf în formă de V; pe ele se sprijinea o altă sârmă, orizontală, care avea atașată la mijloc o mică elice confecționată din tablă de cupru și cositorită grosolan undeva pe la mijloc. — Ei? am spus eu văzând că nu se întâmplă nimic. — Răbdare, spuse Ghinea, trăgând iar înfrigurat de manșete și privind țintă la mica elice din fața lui. Tocmai începusem să îmi pierd răbdarea, când, împotriva tuturor legilor fizicii, mica elice începu să se rotească. La început mai încet, apoi își mări viteza și se stabiliză când ajunse la două-trei rotații pe secundă. — Ei? întrebă Ghinea radios, uitând să se mai tragă de manșete. Am privit suspicios mica elice și am început să trec în revistă posibilitățile de fraudă. Un câmp electromagnetic – dar produs de cine? Un curent de aer – și mai puțin probabil. Atunci, ce naiba se întâmpla aici? L-am privit încruntat pe Ghinea, dar acesta își privea radios jucăria. — Pot să mă uit puțin? l-am întrebat eu și am întins mâna să iau – cum să-i spun adunăturii de sârme din fața mea – dispozitivul, nu ? Am privit sub carton, dar nu era nimic de văzut: un carton ca oricare altul, iar sârmele puțin ruginite părea că fuseseră obținute prin sacrificarea unor andrele. Am desfăcut ușor toată alcătuirea aia nefirească, am studiat-o atent, apoi am așezat-o la fel cum fusese. Încet-încet, cu greutate parcă, a pornit a se roti cam la un minut după ce am lăsat-o liniștită. — La dracu, am șoptit eu buimăcit. — Mda, a confirmat Ghinea. Așa a spus și Gil când a văzut-o prima dată. Apoi mi-a interzis să mai calc pe aici până nu iese la pensie… Acum, că a plecat, sper ca dumneata să fii mai curajos ca el și să accepți realitatea… — Domnule Ghinea, cred că îți dai seama că așa ceva, deși ar putea revoluționa lumea noastră, este încă neacceptat de știința oficială… Va trebui să îmi dai un răgaz rezonabil… — Am înțeles, acceptă neașteptat de ușor Ghinea. Vă las dispozitivul și am să mă întorc, să zicem… peste o săptămână. A dat mâna cu mine și a plecat lăsându-mă nedumerit. Am închis oficiul și m-am repezit la telefon, dar Gil era plecat la pescuit pentru câteva zile – așa că am rămas singur cu sârmele lui Ghinea pe cap. Am început prin a înlocui o sârmă sau alta să vad dacă mai funcționează, dar drăcovenia nu voia să se învârtească decât în configurația originală. Am încercat să o pun sub un clopot de sticlă pentru a o feri de curenți de aer – ba, într-un exces de zel, am vârât-o și într-o cușcă Faraday –, ca să fiu sigur că nu un câmp electromagnetic venit de aiurea punea în mișcare mica elice. Nepăsătoare la toate eforturile mele, elicea se învârtea mereu și ronțăia mai departe liniștită timpul – așa că nici nu am observat când a trecut săptămâna și m-am trezit cu Ghinea la ușă. — Ei, se repezi el de cum intră la hârtiile și riglele mele de pe birou să le așeze, cum stăm? Îi dăm drumul? — Domnule Ghinea, un lucru este incontestabil: drăcia, vreau să spun dispozitivul ăsta, funcționează. Dar, ca să puteți obține un brevet de invenție pentru așa ceva, vă dați seama că trebuie să aveți și o argumentație științifică foarte bine pusă la punct. Dumneavoastră cum vă explicați funcționarea acestui dispozitiv? Pentru prima dată păru încurcat: — Știți… asta este, că nu prea pot să mi-o explic… – și încetul cu încetul a început să îmi povestească despre el și despre invențiile sale… Era mecanic auto la un garaj și de mic copil fusese atras de mecanisme și de dorința de a făuri și de a inventa lucruri noi. De câtva timp era preocupat de născocirea unui perpetuum mobile. Știa că în conformitate cu părerea oficială a științei așa ceva nu era posibil, ba citise și o mulțime de cărți tehnice. Era imposibil, dar el încerca mereu, și, alături de alte mici invenții, într-o bună zi se trezi că cea mai puțin complicată alcătuire a sa începe dintr-o dată să se miște. Cum și de ce a reușit tocmai atunci, Ghinea nu își putea explica – dar s-a pomenit dintr-o dată cu elicea prinzând viață în mâinile lui… Și, până la urmă, am aflat că dispozitivul era înjghebat nu din andrele, ci din spițe de biciclete… Mai trase puțin de gulerul cămășii, apoi veni conspirativ spre mine: — Îmi dau seama că o asemenea invenție nu poate fi acceptată de lume fără să fie susținută de dovezi, fără să putem explica lumii și de ce se mișcă morișca asta. Uite cum facem… Eu am construit-o, dumneata află cum funcționează – și o scoatem amândoi în lume… O să fim coautori… A plecat și m-a lăsat cu morișca lui blestemată pe cap. O priveam ore întregi cum se învârtește și ajunsese să mă obsedeze, astfel încât o visam până și noaptea. La câteva zile, Ghinea își făcea apariția și, după ce îmi așeza meticulos riglele de pe birou, mă întreba tot mai lipsit de curiozitate: — Ei, cum stăm? Îi arătam din priviri elicea, care era cocoțata la loc de cinste lângă afișul cu „Nu se primesc pentru înregistrare perpetuum-uri mobile!“ și vâjâia alene din aripioarele ei mărunte. — Nu am găsit încă nimic, îi spuneam eu posomorât, și îl vedeam cum se întristează și el, de parcă ar fi așteptat de la mine cine știe ce minune. — Dar o să mai încerci, nu? întreba el cu speranță în glas, și la răspunsul meu afirmativ pleca fericit, lăsându-mă în schimb pe mine într-o stare de neputință care mă exaspera. Când i-am povestit despre ce era vorba, Gil și-a declinat cu eleganță competența și mi-a dat un sfat: — Uite ce cred eu… Nu te poți prezenta cu așa ceva nicăieri. Știi cum funcționează? Nu… și nici nu ai să afli niciodată. Își aprinse o țigară și privi la mine prin fumul ei: — Să presupunem prin absurd că te hotărăști să te duci cu drăcia asta la o comisie. O instalezi, și dintr-o dată ea se hotărăște că s-a învârtit destul și că gata, de azi nu mai pornește. Ce ai să faci? O să-ți dai cuvântul că ieri mergea? Mai trase un fum din țigară și înainte de a pleca nu uită să mă sfătuiască: — Dă-i drăcia înapoi și uită de ea, dacă nu vrei să zbori de aici. Și e păcat, așa pomană de post nu mai prinzi… Și totuși, nu mă puteam astâmpăra. Trebuia făcut ceva. Când a mai trecut Ghinea pe la mine, l-am întrebat dacă încercase să mai facă un asemenea dispozitiv. — Am încercat, oftă el, dar nu merge… L-am privit crunt: — Și acum îmi spui? Vrei să spui că ai folosit același metal, același cositor, și totuși nu ai reușit să mai fabrici un exemplar?! Părea prea mâhnit ca să-l mai cert și eu, dar asta schimba cu totul datele problemei. — Știți, atunci când am lipit astea la un loc eram puțin cam băut. Mi-am spus că poate de aia – așa ca am încercat să beau, să mă simt exact la fel, poate-poate mai reușesc o dată… Nu avea nici un Dumnezeu ce îmi spunea el acolo, și mi se părea că lucrul cel mai înțelept pe care îl puteam face era să îl ascult pe Gil și să-i dau jucăria înapoi. Chiar i-am oferit-o, dar s-a apărat ca de un lucru neplăcut: — Nu, nu – mai păstrați-o dumneavoastră. Vă rog, poate vă vine până la urmă vreo idee… Și apoi, pe mine parcă mă deprimă. Să o văd cum se învârtește toată ziua și să nu știu de ce se învârtește… Au trecut vreo două săptămâni fără să mă viziteze nimeni. Era spre sfârșitul verii și oamenii din oraș mai profitau de ultimele zile frumoase, plecând care la mare, care la munte. Într-o după-amiază care se anunța a fi liniștită, am mai dat o dată jos de pe dulap înjghebarea de sârme a lui Ghinea. Se făcuse aproape patru după-amiaza și dinspre munții din zare se îngrămădeau nori negri ce păreau că au de gând să pornească un nou potop, care în mod sigur va descuraja posibilii inventatori să-l înfrunte și să vină până la mine. În biroul meu întunecat dintr-o dată, luminat doar din când în când de scânteierile fulgerelor, priveam nemișcat la morișcă. Nu părea să aibă nevoie de lubrifiant pentru atenuarea frecării, ba dimpotrivă: de atâta rotire, metalul devenise lucios și începuse să se subțieze. Chiar mă întrebam ce se va întâmpla daca sârmele se vor toci cu totul și se vor rupe. Oare în cazul unei reparații dispozitivul va mai funcționa? Eram frământat de întrebare când, deodată, un trăsnet puternic undeva în apropiere mă făcu să ridic ochii spre ușă. Bubuitul venise de undeva din oraș, și încă destul de aproape. Chiar mă gândeam că ar fi cazul să renunț la scrupulozitatea mea în respectarea programului, dacă voiam să nu risc să ajung ciuciulete acasă. Am luat cu grijă sârmele lui Ghinea să le așez pe dulap, și abia atunci am văzut că erau nemișcate. Le-am urnit cu un bobârnac ușor. Au făcut alene o jumătate de rotație, apoi s-au oprit. Afară s-a pornit un adevărat diluviu, în timp ce eu încercam tot mai exasperat să pornesc drăcia. După vreo oră de încercări nereușite, am profitat de o scurtă pauză în potopul de afară ca să fug acasă. Singura explicație pe care am găsit-o la repezeală era că poate atmosfera încărcată nu era prielnică invenției. De ce? Habar nu aveam, cum habar nu aveam nici dacă era adevărată. Dar trebuia să găsesc ceva ca să mă liniștesc și să pot dormi… A doua zi, dis-de-dimineață, am pornit spre birou și primul lucru a fost să mă uit la morișcă: înțepenită mai departe – și, dacă nu mi-aș fi petrecut atâtea zile privind-o cum se învârtește, aș fi jurat că nici nu se învârtise vreodată. Cu inima îndoită, gândindu-mă cum sa-i comunic vestea, am telefonat la garaj la Ghinea. Mi-a răspuns șeful lui, pe care îl întâlnisem de vreo două ori. Avea o voce gravă și puțin contrariată: — Nu puteți vorbi cu Ghinea, domnule Adamescu. Credeam că ați aflat. Născocise o antenă nouă de televiziune, și ieri pe la patru după-amiază era cu ea pe acoperiș și făcea probe. Un trăsnet l-a izbit în plin. A murit pe loc… Am pus jos receptorul din care șeful de garaj îmi mai oferea încă amănunte și am privit spre elice. Încet-încet, în timp ce priveam spre ea, s-a pus în mișcare și a început să se învârtească de parcă nu s-ar fi oprit niciodată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate