Rafael


Sunt urât! Sunt atât de urât, încât întotdeauna am iertat-o pe biata maică-mea că m-a abandonat după naștere. Putea să mă și omoare… Probabil că păcatul i-ar fi fost iertat, așa cum iertate sunt toate crimele săvârșite în numele Domnului. Pentru că oricine mă privește o dată rămâne încredințat că nu pot fi decât fiul Diavolului. N-o cunosc pe maică-mea. Poate că a fost o simplă țărancă care, într-o seară înnorată, a întârziat la munca câmpului, iar la întoarcere a fost prinsă în plasa destinului. De unde și gestul ei de a mă abandona la poarta mânăstirii. Sau poate a fost o tânără orășeancă plictisită care, în căutare de noi distracții, a invocat un demon. Acesta, din slugă fidelă și ascultătoare, s-a transformat peste noapte în amant damnat. Dar toate astea sunt numai ipoteze pe care pot să le construiesc în liniștea nopților, și nu pot să spun că una este mai adevărată decât alta. Ce pot să-mi amintesc este că fratele Samuel, cel care m-a ridicat de la poarta mânăstirii din roua care căzuse peste mine și hainele mele, mi-a spus atunci când am putut să pricep cât de cât:
— Când te-am văzut acolo, la poartă, cum mă priveai încrâncenat și neclintit dintre scutece, am crezut că ești însuși Satana, trimis asupra noastră ca pedeapsă pentru multele păcate săvârșite de unii dintre frați. Apoi a venit abatele și te-a privit în ochii albaștri, dintr-o dată luminoși, a privit în sus, a murmurat o rugăciune, apoi ne-a zis: „Să fie botezat în numele Domnului. Și numele lui să fie Rafael, ca al îngerului celor nevoiași!“.
De obicei, când îmi povestea asta, fratele Samuel era încruntat. Împingea spre mine cu un gest brusc un nou teanc de cărți și continua:
— Oricât mi-ar povesti mie starețul despre îngeri, eu tot sămânța diavolului te cred. Nimeni, niciodată, nu o să mă convingă că lucrurile stau altfel…
Uneori bănuiam că avea impresia asta din cauza cărților citite de mine. Din porunca starețului, pe care nimeni nu o înțelegea, dar nici nu o discuta, mă bucuram de un tratament preferențial. În locul sarcinilor obișnuite din mânăstire, eu aveam de îndeplinit un alt canon, care celorlalți li se părea cu mult mai greu decât munca câmpului: trebuia să citesc! Teancuri după teancuri de cărți îmi erau aduse de fratele Samuel dintr-o bibliotecă care părea inepuizabilă. Uneori starețul mă căuta pe neașteptate și, după ce privea mulțumit la grămada de cărți devorate de mine, mă întreba din cele citite. Prea puține lucruri păreau să aibă de-a face cu credința, așa cum își imaginau ceilalți frați. Întrebările lui erau destul de misterioase și nu întotdeauna aștepta un răspuns de la mine. Părea că voia să se audă vorbind, deși, pe măsură ce înaintam în vârstă, dorea să-i și răspund. Era mulțumit de cunoștințele mele.
La mânăstire nu aveam nici o oglindă, dar m-am văzut o dată în una, când am coborât în sat împreună cu călugărul care se ocupa de aprovizionare. Aveam vreo cincisprezece, poate șaisprezece ani… Intrasem în micul magazin să-l ajut să care cele trebuincioase. Într-un colț am văzut un dreptunghi luminos și, intrigat, m-am apropiat de el. M-am cutremurat. Un fel de monstru cu o înfățișare vag umană mă privea blând din apele limpezi ale oglinzii. Și acum mă mir cum biata oglindă nu s-a scuturat scârbită de imaginea mea, pentru că, destul de repede, mi-am dat seama că oroarea de dincolo de strălucirile pure ale cristalului eram eu. M-am prăbușit în dreptul ei, luminat dintr-o dată de înțelegere: abia acum pricepeam privirile furișate în lături ale celor cu care stăteam de vorbă. Eram cumplit la înfățișare. Pe lângă urâțenia chipului, cocoașa și membrele strâmbe, diforme, aproape că nici nu se mai băgau de seamă. Veneau ca o completare firească a urâțeniei mele, și sunt sigur că, dacă, în afara capului, aș fi avut corpul normal, contrastul ar fi părut tuturor mai hidos. M-am adunat de pe jos și am ieșit afară, la lumina soarelui. Măgărușul înhămat la cotiga în care căram mărfurile a scos un răget scurt când m-a văzut. M-am dus în fața lui, l-am prins de căpăstru și m-am uitat adânc în ochii lui. Mă privea la fel ca întotdeauna. O ființă căreia nu-i păsa cum arătam. Asta însemna oare că eu nu puteam găsi înțelegere și acceptare decât între animale? Fratele Clement a ieșit într-un târziu din magazin și m-a cuprins de după umeri:
— Să mergem, frate Rafael…
M-am desprins din privirea măgărușului care, icnind, a pornit să tragă cotiuga spre dealul unde se afla mânăstirea. Înainte de a intra m-am întors spre tovarășul meu de drum:
— Frate Clement, de ce sunt eu așa de urât?
Și-a ferit privirea.
— Nu ești urât… Ești neobișnuit numai…
A vrut să mai spună ceva, dar s-a poticnit în cuvintele care nu voiau să-l mai asculte.
L-am lăsat să descarce singur cele cumpărate din sat și m-am repezit cu înfrigurare asupra cărților. Câtă alinare poți găsi într-o carte…


*



Când a venit circul în sat, îndată s-a simțit în aer o schimbare ca și cum oamenii aceia nomazi ar fi adus o dată cu ei și cu aerul care îi însoțea o neliniște a cărei vibrație li se transmitea pe nevăzute căi tuturora. Cum? Nimeni nu putea să răspundă, deși vibrația aceea adâncă și profundă pătrunsese cumva până în cele mai ascunse chilii. Eu i-am văzut prima dată a doua zi după ce sosiseră. Coboram iar cu fratele Clement spre sat, după obișnuitele cumpărături, când am întâlnit grupul gălăgios și vesel.
— Lume, lume, vino să vezi cele mai uimitoare minuni la circul Globus! țipa din toate puterile o piticanie de om agitând frenetic o portavoce. Femeia cu barbă și femeia-sirenă… omul-lup și omul-tigru… magie și miracol la circul Globus!… Diseară, primul spectacol!...
În urma lui veneau câteva cuști pe roți, în care chiar se puteau zări un om cu înfățișare de tigru, o femeie bărboasă și un mic acvariu în care o sirenă înota grațioasă.
Când cotiuga noastră s-a întâlnit cu alaiul lor, ne-am oprit ca și cum întâlnirea ar fi fost de multă vreme predestinată. Un observator atent și imparțial nu ar fi putut spune care dintre cele două grupuri a fost mai impresionat. Ei au rămas ca loviți în loc uitându-se țintă la mine. Omul cu portavocea a lăsat-o brusc în jos și a icnit:
— Măiculiță mamă…
Omul-tigru a uitat să mai ragă, iar femeia-sirenă a rămas cu mâinile agățate de marginile acvariului, privindu-mă țintă. Nimeni nu mai mișca și nici un zgomot nu se auzea. Era ca la începutul lumii. Liniștea a fost brusc sfâșiată de o voce cristalină care venea din spatele convoiului:
— De ce v-ați oprit?
Un înger supărat și blond s-a ivit de după cușca omului-tigru, scuturându-și nedumerit cârlionții. Era o fată tânără îmbrăcată într-o bluză și o fustă albastră, care scoteau și mai mult în evidență auriul părului ei. În mână avea câteva făclii, acum stinse. S-a apropiat și mai mult, și atunci a dat cu ochii de mine. Aș fi vrut să intru în pământ, să mor, să zbor, să iau foc, orice, numai să nu mai rămân acolo profanându-i lumina ochilor. Cum nu mă puteam mișca, am închis numai ochii, așteptând ca Dumnezeu să facă dreptate și să mă șteargă de pe fața pământului.
— Oh, am auzit vocea ei surprinsă. Din cauza ta s-au oprit?!
Era mirare și întrebare în vocea ei. Erau multe în vocea ei, dar nu scârbă și dezgust, ca în vocea celor care mă vedeau prima dată.
— Larisa, s-a auzit o voce îngrijorată, nu te apropia…
— De ce nu? a întrebat ea alintată… E atât de drăguț…
Am deschis curios ochii. Fata lăsase să cadă la pământ făcliile stinse și se apropia cu pași mici. Se uita la mine zâmbind. Privirea ei era senină și plină de o mirare ciudată. Când a ajuns în dreptul meu, a ridicat amândouă mâinile și mi-a cuprins fața în palme. După o clipă cât o eternitate, m-a sărutat pe frunte ușor ca atingerea unui fluture și mi-a șoptit:
— Sărăcuțul de tine, cât ai suferit! Nu-i nimic, acum m-ai întâlnit pe mine. Diseară, după spectacol, să vii să mă vezi.
M-am sprijinit de hulubele cotiugii, în timp ce alaiul vesel și gălăgios se scurgea pe lângă mine fără să-l mai văd.



*


Priveam prin crăpătura cortului la feeria de sunete și lumini care se revărsa afară în noapte. Când totul s-a sfârșit și spectatorii au început să plece, am pornit în căutarea ei. Lângă o ușă deschisă, mi s-a părut că aud vocea ei, și m-am apropiat.
— Nu se poate să faci așa ceva, Larisa! spunea o voce răgușită de femeie mai în vârstă.
— Ești nebună, mamă! Cât crezi că ne va mai ține aici, pentru talentele noastre… Vezi că nu se mai uită nimeni la numărul nostru… Pe când el… Ai mai văzut de când ești ceva mai hidos?
— Ce-i drept, nu…, recunoscu cu jumătate de voce femeia mai în vârstă.
— Și pe deasupra mă place, chicoti veselă Larisa. O să facem o avere, mamă, o să vezi!
Am plecat fără să mai văd nimic în fața mea, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Am intrat în cortul circului, acum întunecat. Am văzut scara pe care urcase ea ca să ajungă la trapez, și am început să urc. Părea că mai păstrează mirosul trupului ei… Am ajuns sus. Lumea părea atât de mică privită de aici, încât, atunci când Larisa și un bărbat au intrat în arenă, am crezut mai întâi că sunt două păpuși.
— Nu se poate acum, Paul, înțelege-mă! Trebuie să aștept pocitania aia de la mânăstire, poate că o conving să vină cu noi…
Paul, aruncătorul de cuțite, nu vădea să aibă nici înțelegere, și nici răbdare, pentru că a trântit-o pe maldărul de frânghii de la marginea arenei.
Părea să fi uitat și ea de mine, pentru că în curând dinspre arenă nu se mai auzea decât câte un suspin înăbușit, întrerupt din când în când de gâfâielile bărbatului. M-am apropiat de marginea platformei. În cărțile pe care mi le dădea starețul să le citesc scria despre cocoașa oamenilor că nu este altceva decât locul unde își țin îngerii aripile ca să poată trece neobservați printre oameni. Mi-am dezbrăcat încet hainele... Și că, uneori, atunci când au nevoie, ei le pot scoate ca să zboare… Sub mine gemetele erau tot mai sacadate și mai profunde. Acum aveam să aflu dacă în cărțile mele erau și lucruri adevărate, nu numai „cuvinte bune să-ți scrântească mintea“, cum spunea fratele Samuel. Un suspin prelung venit din întuneric mi-a anunțat că cei doi se eliberaseră de fierbințeala sângelui. Acum era rândul meu… M-am aruncat în gol și mi-am simțit pielea de pe cocoașă trosnind și desfăcându-se. Aveam să zbor și să o răpesc pe Larisa, și să o păstrez numai pentru mine.
— Privește! am auzit eu o șoaptă, sau poate că era un țipăt, și pentru mine totul s-a luminat.
Din înălțimi se revărsa peste mine o muzică divină și, uitând de Larisa, am început să zbor spre ea desfășurându-mi larg aripile…