Numărul fiarei






E greu să-ți imaginezi ce înseamnă să fii bibliotecară într-un orășel cu zece mii de locuitori. Să ai 27 de ani, iar bărbatul cel mai tânăr să aibă 60. Până nu ajungi să trăiești o astfel de experiență, nu ți-o poți imagina. Degeaba ai citi despre așa ceva în cărți. Ar fi doar o informație livrescă, bună de adăugat altora la fel. Nimeni nu poate pătrunde cu adevărat în sufletul unei fete de 27 de ani care, în lungi după-amieze de iarnă, stă la gura sobei, bea un ceai care nu se mai termină și privește pe geam, așteptând.
Biblioteca a fost construită cu peste o sută de ani în urmă, când, se vede treaba, toată lumea spera ca aurul descoperit în munții din jur să nu se sfârșească niciodată. S-au făcut atunci averi peste noapte, pierdute adesea în zorii zilei. Cei astfel îmbogățiți au simțit nevoia să își spele o parte din păcate construind de-a lungul anilor spitale, ridicând biserici, apoi, când fiecare confesiune din oraș a avut propriul său locaș de cult, au construit Biblioteca. Era cea mai mare pe zeci de kilometri în jur și în scurtă vreme a fost înzestrată cu manuscrise și cărți pe măsura faimei. La începuturi, bibliotecarele roiau asemenea unor albine harnice prin săli și depozite, întrecându-se în a aranja și cataloga miile de volume care soseau din toată lumea. Cei norocoși, care câștigau destul, plecau în lumea largă să-și cheltuiască banii. Uneori simțeau nevoia să-și manifeste recunoștința pentru locul de unde au plecat, și astfel un nou transport de cărți pornea spre noi.
Asta a fost mai demult. Când m-am angajat eu mai era o singură bibliotecară, care de mult ar fi trebuit să iasă la pensie, dacă s-ar fi găsit cine să-i ia locul. Cititori nu mai veneau, colete cu cărți nici atât, din când în când mai sosea câte o sumă mică de bani care abia ajungeau pentru cheltuielile curente. Când nici asta nu a mai venit, s-a constituit un fond, destul de sărăcăcios, din care mai putea fi plătită o singură angajată. Bătrâna bibliotecară a ieșit la pensie, astfel că am rămas singură să șterg praful și să aranjez șirurile nesfârșite de cărți. Ce altceva era să fac? Programul era de la 10 la 18, și erau zile întregi în care nu îi călca nimeni pragul. Îmi era frică să nu observe și alții, iar într-o bună zi să închidă și Biblioteca. Rând pe rând, muzeul, teatrul și alte instituții deschise în vremuri de prosperitate și-au închis una câte una porțile. Biblioteca rămăsese ultimul vestigiu care să amintească de trecut. Poate și pentru că întreținerea ei costa atât de puțin: un salariu, al meu, rămas același de ani de zile și pe care inflația îl transforma cu fiecare an într-o sumă de-a dreptul derizorie, curentul consumat cu becurile și puțina căldură pe care o făceam iarna în sălile reci și mohorâte.
Într-o vreme, fondul de carte veche al bibliotecii atrăgea atenția lumii academice, iar prin sala mare, întunecoasă și răcoroasă, cu manuscrise rare, s-au perindat multe nume celebre. Asta a fost la început, chiar când mi-am luat postul în primire. Apoi, fie că bătrânii savanți au murit, fie interesul pentru bibliofilie a scăzut, nimeni din afara orașului nu îi mai călca pragul. De asta, atunci când Virgil a venit să cerceteze vechile manuscrise, toată lumea a crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.
— Nu rata ocazia, Ana! mi-a șoptit șuierat Driva, diriginta poștei, îmbătrânită înainte de vreme de doruri și zadarnice așteptări. Altfel, vei sfârși ca mine…
Driva era o adevărată legendă a orășelului. Acum se apropia de 50 de ani și, într-o vreme când ar fi putu să aleagă, făcuse nazuri, apoi pe neașteptate, în numai câteva luni, orășelul se golise de toți bărbații, de parcă s-ar fi vorbit între ei. În serile lungi de iarnă, prin cârciumile orașului am auzit că se făceau pariuri dacă Driva mai este virgină sau nu. Dar, cum cei care ar fi putut să constate asta pe viu plecaseră de mult din oraș, subiectul nu era niciodată epuizat pe deplin de bătrânii orașului.
Virgil nu părea foarte interesat de mine, deși câteodată mă privea lung înainte de a intra în Sala Manuscriselor. Își mușca nehotărât buzele de parcă și-ar fi spus în sinea lui: „Oare nu ar fi mai bine să mă ocup de fetișcana asta?”. Aveam 27 de ani și el nu părea să aibă mai mult de 40. Cu foarte puțini ani în urmă, poate l-aș fi considerat bătrân, dar acum, când i-am văzut prima dată părul grizonat și ochelarii cu ramă metalică strălucind discret în penumbra sălii de lectură, mi s-a părut deosebit de distins. Cum era singurul cititor, mi s-a părut firesc să îi propun o cafea și la fel de firesc mi s-a părut să stăm apoi de vorbă. Căuta prin manuscrisele vechi ore în șir, după care făcea câte o pauză de o oră. Își scotea ochelarii și își apăsa pleoapele încercând să alunge oboseala. Sorbea încet din cafeaua pe care i-o preparasem între timp și se minuna:
— E uimitor cât de multe cărți rare se pot găsi într-un orășel atât de mic. Cred că nu mi-ar ajunge o viață să le cercetez pe toate… Poate că ar trebui să mă mut cu totul aici, în orășelul vostru. Ce zici? întreba el privindu-mă zâmbind.
Înghițeam în sec și nu ziceam nimic. Nu știam dacă glumește sau dacă vorbește serios, așa că schimbam vorba și îi povesteam despre vremurile de altădată; cele care făcuseră ca Biblioteca să aibă un fond de carte rară atât de bogat.
Scria o lucrare despre miturile esențiale ale omenirii, și mai ales despre posibilitatea ca în manuscrisele vechi să se afle mari adevăruri cunoscute numai de inițiați și apoi, de-a lungul secolelor, pierdute. Au trecut zile în șir de mici întâmplări, de vorbe spuse pe jumătate și multe cafele băute pe îndelete până când l-am făcut să se destăinuiască pe deplin.
— Întotdeauna am fost fascinat de legenda Evei, a început el să îmi vorbească într-o seară, în timp ce ne beam cafeaua în sala de lectură.
Programul bibliotecii se sfârșise de mult și eram sigură că la geamurile caselor din jurul bibliotecii pândeau ochi curioși, dar nu îmi păsa chiar deloc. Se înserase bine, dar nu am aprins nici o lumina, continuând discuția în penumbra care ne învăluia pe nesimțite.
A mai luat o gură de cafea și a continuat:
— Fascinația mea provine mai ales din faptul că, de foarte timpuriu, am fost convins că în spatele metaforelor biblice se ascunde mai puțin geneza propriu-zis, cât procesul de umanizare. Vârsta de aur, ca și perioada petrecută de oameni în Eden, nu reprezenta altceva, după mine, decât perioada când prehumanoidele stăteau pe gânduri, ca să zic așa, dacă să rămână în stadiul de animalitate, umblând mai departe goale, neștiutoare și fericite, sau să facă un mic efort și să devină oameni. Să se îmbrace și să sufere de toate asteniile și alienările omului. A fost mai ușor ca acest păcat original și decisiv, nevoia de cunoaștere, să fie pus pe umerii unei femei: Eva. Presupunând că totul este mai mult decât o simplă legendă și că, de fapt, Eva nu este altceva decât suma tuturor femeilor care atunci, în zorii civilizației, ne-au scos din junglă și ne-au mutat în case, mă întreb eu acum, această Evă, s-a gândit ea cu adevărat ce face? A fost o hotărâre deliberată, conștientă? Sau pur și simplu așa s-au întâmplat lucrurile? Vezi tu, parcă nu îmi vine să cred că ea și-a dat seama măcar pentru o singură clipă că deschizând ochii animalului de lângă ea, pentru ca urmașii ei să devină oameni, deschide o cutie a Pandorei pe care nimeni nu o putea apoi închide. Drumul de la animal la om a fost să fie cu sens unic, deși unii au cochetat cu ideea că, la o adică, ar fi extrem de ușor să ajungem iar în zorii civilizației. Ar ajunge un război bine gândit… Dar bineînțeles că asta nu ar șterge cu nimic meritul sau păcatul Evei…
Îmi plăcea să îl ascult și se pare că și lui îi plăcea să povestească. În jurul nostru, penumbrele se transformau în umbre și apoi într-un semiîntuneric violet, întrerupt ici-colo de câteva raze de lumină venite de afară. Aș fi vrut ca momentele astea să nu se mai termine niciodată.
Îmi căuta prin întuneric ochii, apoi continua să vorbească:
— Atunci, în zorii vremurilor, se pare că ea a hotărât pentru noi că trebuie să fim oameni. Chiar dacă pentru asta va trebui să suferim, să cunoaștem binele și răul. Femeia primordială, Eva, a hotărât să fim oameni chiar cu riscul ca bărbatul ei, zeul războaielor, să hotărască, zeci de mii de ani mai târziu, că am fost destul timp oameni și acum putem redeveni animale. Îmi imaginez că a fost un proces îndelungat și poate că nu atât de voluntar cât îl povestește Biblia. Uneori mă întrebam: dacă aș fi fost în locul Evei, oare ce aș fi făcut? Aș fi ales să trăiesc liniștit și fericit ca un animal, sau să mușc din mărul cunoașterii, chiar dacă aș fi putut ghici ce urma să se întâmple?
A scos o mică Biblie din buzunar și, după ce a răsfoit-o, m-a privit serios:
— Ascultă aici: în Geneza, 16, se spune „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17. dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”.
Mi se părea curios să îl ascult citind din Biblie, și am tresărit ușor uimită. Până atunci, după cum se purtase, nu îmi păruse deloc a fi genul care umblă cu o Biblie în buzunar, așa că am plecat ochii să nu îmi ghicească surpriza. Se pare că nu a observat nimic, pentru că a continuat:
— Așa scrie în Biblie: în momentul în care vei cunoaște, vei muri. Exegeții Bibliei se întrec pentru a argumenta de ce nu s-a ținut Dumnezeu de cuvânt și nu i-a ucis pe cei doi vinovați după ce au gustat din rodul pomului cunoașterii. Nu s-a gândit nici unul până acum că, de fapt, așa a procedat: a ucis animalele din ei, trebuia să le ucidă pentru a scoate la iveală ființa umană…
A sorbit în tăcere cafeaua care mai era în cană și a rămas apoi tăcut, privind zațul de parcă ar fi căutat acolo răspunsuri la întrebările lui. Niciodată nu mai vorbise atât de mult și nu fusese atât de serios. Aveam o presimțire că seara asta va fi deosebită de altele…
După un timp, s-a ridicat de la măsuță și s-a dus lângă geam, privind afară. M-am apropiat și eu de el și mi s-a părut firesc când mâna lui mi-a cuprins umerii. Mai era încă destulă lumină pentru ca siluetele noastre să se profileze clar în fereastră pentru cei care stăteau la pândă. Dar nu îmi păsa de asta și, o clipă, mi-a trecut prin minte că oamenilor din orășel, din câte îi știam eu, le ajungea o singură îmbrățișare pentru a construi o întreagă poveste de dragoste.
— Ei bine, mi-a spus el, și s-a întors cu fața spre mine mângâindu-mi ușor obrazul, cred că a venit vremea ca o nouă Eva să aleagă!
— Ce vrei să spui? am întrebat eu, deși, undeva în sufletul meu, începeam să înțeleg.
A zâmbit larg și s-a apropiat mai mult de mine:
— Poate că noul diavol nu va mai avea înfățișarea unui șarpe, ci a unui bibliofil obișnuit. Și noua Eva nu va mai bântui dezbrăcată prin Eden, ci va fi bibliotecară și se va numi Ana!
S-a apropiat și mai mult de mine și, fără să îi pese de cei care ne-ar fi putut vedea, m-a sărutat apăsat pe buze. M-a scuturat un fior și aproape că nu l-am mai auzit când a spus:
— E vremea să alegi dacă vom rămâne neștiutori aici în Eden, sau vom pleca mai departe să vedem… să cunoaștem....
Nu am înțeles prea bine ce a vrut să spună, așa că el s-a apropiat de micul meu calculator de birou și, întorcându-se cu spatele, a scris câteva cifre pe el.
— Uite, a zis el întinzându-mi calculatorul, am scris aici mai multe cifre, fără să fac și totalul. Dacă vei apăsa tasta de totalizare, o să vezi că rezultatul este 666, vestitul număr al Fiarei. Este vorba de câteva constante fizice ale universului în care trăim. Unii dintre colegii mei sunt de părere că, dacă cineva va efectua acest calcul, cu acest unic scop, ceva se va întâmpla cu noi, cu Universul în care trăim. Poate că Universul va reacționa la receptarea acestei informații și va trece într-un nou ciclu. Alții spun că, dimpotrivă, nu se va întâmpla nimic, pentru că Universul nu este o pisică uriașă care să miaune la capătul lumii dacă noi o tragem aici de coadă…
Avu un surâs ușor în fața hazului comparației, apoi continuă:
— Avertismentele celor vechi cu privire la numărul fiarei apar peste tot în textele vechi, dar sunt destul de imprecise când vine vorba de consecințele lui: „Cine are înțelepciunea să socotească numărul fiarei, cu mare grijă să îl folosească pentru că nespus de multe primejdii ascunde”.
Pe stradă se auzi zgomotul unei mașini, și atunci am știu că venise vremea să plece. Puse cu un gest oarecum cucernic mica Biblie în buzunarul de la piept și se apropie de mine. Mă sărută de data asta cast, pe frunte, o clipă buzele lui coborâră șovăitoare pe obraz, dar se dezlipiră de acolo chiar înainte de a ajunge la buze. Am înghițit în sec și am încercat să îmi înăbuș oftatul.
Din stradă s-a auzit un claxon nerăbdător, și el s-a apropiat de geam să privească afară. I-a făcut cuiva semn cu mâna să îl aștepte și s-a întors spre mine:
— Am plecat! Dacă vrei să ne vedem, este destul să…
Am crezut o clipă că va spune, la fel ca toată lumea, ”să dai un telefon!”, dar el arătă spre micul calculator de birou și continuă: „…să faci un mic calcul!”.
— Și vezi că bateriile sunt cam uzate, așa că nu aștepta prea mult, mai spuse el înainte de a închide ușa.
Am auzit peste câteva clipe o portieră trântită și apoi numai tăcere…


*



A trecut o lună de atunci. Mă învârtesc zilnic pe lângă micul calculator de birou cu cifrele tot mai palide și câteodată am impresia că sunt Eva, în cumpănă lângă pomul vieții și al cunoașterii. Poate că pomul nu dădea roade tot anul, așa cum se spune, și poate în Eden toamna era pe sfârșite, ultimul măr stătea gata să cadă, iar Eva, la fel ca mine lângă calculatorul cu bateriile pe terminate, trebuia să ia repede o hotărâre. Cine știe dacă în alt anotimp Creatorul nu avea să își dea seama de greșeala făcută și să distrugă teribila tentație cu poame roșii din mijlocul Raiului…
Niciodată, după cum am mai spus, nu am crezut că voi fi pusă în situația să aleg. Și poate că abia după ce am să aleg o să-mi dau seama cât de greu a fost pentru stră-stră-bunica mea Eva. Pentru că nimeni nu i-a spus că va urma o alegere. Ea nu a știut că o simplă curiozitate și mai ales satisfacerea ei înseamnă deja o alegere. Poate că, după ce voi alege fără să știu ce am ales, eu și Adamul meu vom fi alungați din Eden, fără ca cineva să-mi fi spus înainte: toantă mică și curioasă, ai grijă ce faci! Lumea în care trăiești este un adevărat paradis. Simte-te bine în el și vezi-ți de ale tale! Nu mușca din mărul cunoașterii pentru că atunci vei ști, dar nu vei mai găsi cale de întoarcere!
Și mă gândeam eu în clipele în care mi se făcea frică și nu știam ce să fac, oare Creatorul, în adânca lui înțelepciune, nu s-a bazat întotdeauna pe femeie și pe curiozitatea ei, când a hotărât să-și împlinească ascunsele lucrări? Poate ciclurile Universului sunt posibile numai prin femeie și prin curiozitatea ei, cel puțin întâmplările pe care le-am trăit eu așa mă fac să cred. Femeia a fost născocită de Creator nu pentru amuzamentul bărbatului, așa își imaginează acesta, ci pentru că fără ea și fără curiozitatea ei rosturile lumii nu s-ar putea împlini…



*





Era în trei decembrie… spre seară. Programul bibliotecii se terminase fără să îi calce nimeni pragul toată ziua, ca de obicei. Am stins peste tot luminile și, înainte de a pleca, am trecut încă o dată prin sala principală de lectură. Pe masă, acolo unde îl lăsase Virgil, în locul mărului din Pomul vieții, străluceau stins cifrele verzi pe micul meu calculator. A fost oare o iluzie, sau mi s-a părut că luminița verzuie este pe cale să își dea duhul? Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întâmple, dar îl voiam pe Virgil înapoi, îl voiam lângă mine să mă strângă în brațe, să mă frângă și să mă muște, iar dacă pentru asta prețul era doar o simplă apăsare pe tastă, fie, am să apăs, și înainte să îmi dau seama ce fac, mâna mi-a plecat singură, asemenea unui iuți nevăstuici, și peste o clipă pe micul display se lăfăia numărul fiarei: 666. A mai pâlpâit de câteva ori, apoi, ca și cum efortul pentru acest calcul ar fi fost prea mare, bateria și-a dat duhul și în sala de lectură s-a făcut întuneric deplin. Am ieșit de acolo pe bâjbâite și tot pe bâjbâite am închis biblioteca, îndreptându-mă spre casă. Începuse iar să fulguiască cu fulgi mici și uscați, care te făceau să dorești să ajungi la un adăpost. Am grăbit fără să vreau pașii când am ajuns la pod, încercând o senzație stranie, ca și cum dintr-o dată aș fi pășit printr-un lichid dens care opunea rezistență la trecerea mea. A durat doar o clipă și nu i-am dat atenție pentru că, chiar în clipa aceea, am ajuns lângă bărbatul care stătea la jumătatea podului. Se uita încruntat în apă, aplecat cam mult peste parapetul podului, dar, cum nu părea un sinucigaș, ci mai curând un curios, am mărit pașii. Deja mă gândeam la focul din sobă, la cana de ceai pe care aveam de gând să o beau stând comod în fotoliu, cu ușa sobei pe jumătate deschisă ca luminile flăcărilor să strălucească în odaie.
Când să-l depășesc, s-a întors pe jumătate spre mine:
— Nu vrei să privești la asta?
Avea vocea răgușită și în prima clipă nu am recunoscut-o, așa că am ezitat să-i dau ascultare. Ce ar putea să-mi arate un necunoscut în apă, atât de interesant încât să merite să-mi amân plăcerea întâlnirii cu căldura focului din sobă?
Apoi ceva în mintea mea s-a aprins, i-am recunoscut vocea gâtuită de emoție, apoi l-am recunoscut și pe el în întregul lui și, înspăimântată ca niciodată, m-am apropiat și am privit în apă: apa curgea întunecată și murdară ca întotdeauna.
— Nu văd nimic, am șoptit cuprinsă de teamă.
— Uită-te mai bine, m-a îndemnat Virgil.
Am privit mai bine:
— Tot nu văd, am șoptit...
...și chiar în aceeași clipă mi-am dat seama. Deși era întuneric, iar apele râului erau întunecate, am văzut clar cum urcau înapoi spre munți. L-am prins înspăimântată de braț.
— Ce se întâmplă? De când curge așa?
În loc să-mi răspundă, îmi arătă în jur:
— Privește !
Acum știam la ce să mă aștept, așa că am văzut: un om a trecut pe lângă noi grăbit, mergând cu spatele, i-a urmat un autobuz, apoi am văzut cum fulgii se ridică din noroiul de jos și cu un zbor elegant se înalță spre cer.
M-am înfiorat și Virgil m-a strâns în brațe. A privit și el în jur, apoi a șoptit:
— „Și Dumnezeu a alungat pe Virgil și pe Ana din Eden și i-a trimis înapoi spre Timpul din care au venit, pentru că au folosit cu nechibzuință Numărul Fiarei.” Cred că așa va începe noua Geneză a lumii căreia tocmai i-ai dat naștere.
Am pornit îmbrățișați spre casă, în timp ce soarele, apus cu numai o oră în urmă, se pregătea să răsară peste noua noastră lume.