- De două săptămîni comunic cu nevastă-mea doar prin bilețele, declară Săndel cu o voce scăzută, după care trase cu poftă o dușcă, se strîmbă nițel și luă o gură mare de apă. „Ca să sting votca, e mai sănătos așa”. Am învățat de la cumnatu-meu șmecheria asta, dar tot din cauza lui m-am certat și cu nevastă-mea, în calitate de soră mai mare ce-i este.
- Ce-are una cu alta? întrebă profesorul. Adică votca și bilețelele.
- Da, chiar. Nu văd legătura, interveni și poetul.
- E simplu. (Bicuță își trase un scaun lîngă ei). Cumnatu-meu o luase cam tare cu băutura. De aia nici n-a mai trecut pe aici, a fost și la dezalcoolizare. După ce a ieșit din spital, nevastă-sa mereu cu ochii pe el, nu mai putea bea nimic. Ba chiar, că tot lucrau împreună, se duceau în pauza de masă la barul de vizavi de furnal, că amîndoi erau ingineri acolo. Ea îl lăsa să-și ia 50 de votcă „nu mai mult, Costele, știi că ai probleme”. Așa că el, da din cap resemnat, își mînca sanvișul și comanda 50 de votcă și un pahar mare de apă „să sting tăria, mamă”. Da’ de fapt el era în vorbe cu barmanul, în loc de apă îi punea tot votcă, și prostănaca aia nu-și dădea seama de ce era tot turmentat și roșu în obraji. L-a prins întîmplător, cînd și-a luat ea un algocalmin și pe neașteptate a băut din „apa” lui. Să leșine acolo și mai multe nu. El a spus că de la mine a învățat asta, dar de fapt e tocmai invers. Oricum, e bună o gură de apă după una de tărie. Cu condiția să fie și rece, Bicuță, nu că ar fi vreun apropont.
- Rece să trăiți! Da' ce, apa mea de la ghivetă nu e destul de rece? Și nici prea rece nu e bună că dai în gîlci, te îmbolnăvești și nu mai dai pe aici. Și dacă nu mai dai pe-aici, nici datoria n-o mai plătești, că iote, se făcu de fo sută de mii.
- Așa, și? Care e chestia cu biletele? întrebă poetul
- Păi de-acolo, nu vă spusei? Fiți mai atenți la ce vorbește omu’. Ea, nevastă-mea, zice că eu l-am influențat și că l-am dedat la vicii pe frati-su. Acu’ stă omul liniștit la sanatoriu, ia nasturi toată ziua, că-i este frică să bea și apă, cică dă colțu’ dacă le amestecă cu băutură. Deci îmi lasă dimineața bilet „vezi să duci gunoiul, să cumperi pîine și ulei, să-i dai copilului să mănînce, are supă strecurată și șnițele în frigider, le dai prin ou înainte”. Dar eu uneori mai uit, mă duc la slujbă și îi las la rîndul meu bilet „am luat pîine, ulei n-am știu de care, copilul a mîncat sanvișuri”. Seara iar e îmbufnată, abia dacă schimbăm două vorbe, se bagă la telenovele, io mai ies la o bere. Dimineață găsesc iar bilețel „Floriol sau Soreanca, să nu iei altceva. Am lăsat mîncarea pentru copil pe aragaz, să nu uiți să i-o încălzești. Și să plătești rata la bancă”. Normal că îi răspund și eu „la care bancă?”, după care iar face o criză de nervi și își revine după ce ne certăm nițel, în sensul că ea vorbește și după vreo juma de oră o las vorbind, dau fuga pînă jos și iau două sticle de bere. Între timp se mai liniștește, desfac o sticlă și îi pun și eu o juma de pahar „să discutăm mai relaxați, mamă” îi zic, pe urmă se înmoaie, nu știu dacă de la bere, sau chiar se plictisește, dar eu cred că de la bere, că îi ține gura ocupată, o întrerupe din vorbă, adică. O scoate din ritm. Acum scriem bilețele de două săptămîni, într-o zi-două aștept să facă și criza aia, după care vreo trei zile ne aducem aminte de luna de miere. Numai că acum suntem mai stresați nițel, mai deschide copilul ușa „mamă, mi-e foame” sau „mamă, pot să mă duc să mă joc la calculator?” pînă acum nu ne-a surprins, dar nu m-ar mira dacă ar face-o într-o zi.
- Nu aveți cheie la ușă? întrebă poetul. S-ar simplifica mult situația. Sau mai bine învățați-l și pe copil să vă scrie bilețele „mamă, pot să mă duc la joacă?” și să le bage pe sub ușă.
- Ai dreptate, e o idee bună. Cheie la ușă n-am. Trebuie să schimb broasca cu totul, e una mai specială, n-am găsit modelul pînă acum. Și nici un lăcătuș bun, că a mai venit unul, tot specialist, electrician, să-mi repare lustra. Se uită la ea și zice „dați-mi o șurubelniță, niște izolerband, un patent și niște cablu subțire”. I-am spus și eu „măi nene, dacă aș fi avut toate astea, o reparam singur” Acum i-am promis soției că o duc la Craiova să-și cumpere ce vrea ea de la tîrgul de vechituri. Așa că sîmbătă nu ne întîlnim. Să nu uit însă, în drum spre casă să iau și niște bere. Rece.
- Nici prea rece nu e bună. Mie mi-a murit un văr de-al doilea de la apă rece. A băut o sticlă întreagă pe nerăsuflate și de aici i s-a tras, zise Bicuță învîrtind pe deget un desfăcător de bere.
- Păi ce sete a avut în el, de-a băut atîta apă? întrebă Săndel.
- Trebuia să stingă soda. Că din neatenție a luat o dușcă de sodă caustică, o pusese nevastă-sa într-o sticlă de bere și n-a apucat să-i spuie. El a venit însetat și direct la aia. D’aia e bine să fii cu ochii-n patru și să nu bei de la gheață.
- Că veni vorba de morți, acum două zile m-am dus cu o coroană la un amic, își aminti Săndel, și fața sa se umbri. Mă duc eu la florărie să comand coroana, o plătesc, și după ce o iau a doua zi, ce credeți că-mi zice vînzătoarea? Mulțumesc, vă urez o zi bună. Adică aia era o zi bună, că mă duceam, la mort? Hai că plec, mă așteaptă nevasta, i-am promis că vin devreme.
- Promisiunea e promisiune, domnu’ Săndel, interveni Bicuță. E chestie de onoarea omului, dacă apuci să mănînci un căcat, îi spargi și sîmburii, cum ar veni. Vrea cineva niște mititei? Că dau drumul la grătar, mie mi se cam făcu foame de la poveștile astea.