Decembrie in Bucuresti e un tinar mindru ce-si duce doamna impodobita-n turturi, la plimbare.
Iarna parca n-a uitat sa-nghita tot pamintul.
Mirosul de brad proaspat s-a raspindit din piata, prin imprejur, lumea inghesuita-n statii ca vrabii zgribulite asteapta sa-si plimbe viata, cu sacosa plina de bunataturi.
Iarna are ideile ei despre oameni.
Ii vrea imperechiati sau cu o familie acasa la caldura, lipiti de sobe grase-n lemne, cind bate viforul sau cind cu totii la fereasta privim zapada cit e de inalta..
Iarna iti intra in oase ca un ecou in golul prapastiei din munte, si te asteapta, si te doare daca esti singur fara o iubire oarecare cu care sa-ti schimbi sarutul de anul nou.
Acum se lasă seara mai repede si dupa o lunga patima cotidiană si după toata plictiseala,mă reîntorc acasă.
Cum cobor in statie il aud.
E dog.
Prietenul meu fara grai omenesc dar cu un caracter mai bun si o fire mult mai credincioasa.
Dog latră de îl aude tot cartierul.
Latra sarmanul de parca ia dat Dumnezeu numai glas, iar el sa nu-l nemultumeasca pe Preasfintul, latra intruna la nimeni ,la stele, la cer, la batrinii care trec pe strada de la treburi, la bomboanele de nea ce-i cad pe ochii mici de parca ar fii prietenii lui de joaca.
Nu este doar un ciine, este un prieten sincer si prezent, un suflet bun pentru oricare clipa in viata unui om, la bine sau la rau el sta cu tine si te asculta cu rabdarea muta a unui sfint tablou.
Eu si Dog, locuim impreuna de cind mama a plecat in cer.
Nu-i de rasa, are capul maro, corpul alb si parca-i un pui de urs, cu burtica grasa, parcà e o placinta din de foi facute in casa, cum le facea mama cind se scula cu noapte-n cap, gatita si cu basmaua in floricele, in zi de sarbatoare.
Dog ma ajuta sa rid in viata asta trista si goala.
Cind caut un pic de pace intre oameni , ma intorc infrint, aproape parasit de mine insu-mi, doar Dog este acolo in pragul usii, intins pe labe.........cuminte ma asteapta.
Zîmbesc în gulerul meu umzit de nea, și- mi trîresc pașii spre cuibutul dulce,spre papucii largi si cana cu ceai caldă.
Mai stau și mai privesc la babele la poartă, care mi-au scris copilaria și care și acuma bîrfesc, parca intinerite, parca mai frumoase sub ochii mei de juma de veac, nu-s chiar asa batrin dar pentru ele parca-s un nebun fara copii si fara o blinda fata care se se-n chine lu dumnezeu, pentru mine, de sanatate..
" Hei blondelor, sa nu va raciti gura la poarta! ", Le arunc viteaz salutul tinerel din mine.
Ele cu ochii fiorosi care se asteptau un: " Sarut miina. ", ma injura- soaptà, eu le surid apoi ma ascund mai bine in caciula si trag spre Dog pasii mei, in graba, sa ma ascund , sa fug de cearta.
Asa-s femeile, imi spun, dar mama mea vorbea putin si trecea mereu la fapta.
Cind eram mic, imi aduc aminte, de faceam o pozna nu apuca sa strige la mine ca mi-o frigea la spate si dupa aceea in soapte, ma mingiia pe frunte, spalind cu dumnezeiasca mila, rana mea mortala.
Nu mai simt gerul, probabil si iubirea m-a înghețat demult in arterii, a imbatrinit în propria așteptarea .
Va veni, cred, dar trebu-i cistigata.
Ascult zăpada care-mi cade in bolovani marunti pe barba inghetata. Aprind pasul si o iau la drum strivind covorul alb, perfect ca o rochie de mireasa.
Mă uit peste trotuoare, la lumea ascunsă-n paltoane, ce fuge fără prihnă în dreapta și în stînga, ca niște marionete un pic dezordonate.
Babele la poarta, sfinte statui batrine, rumega cuvinte intruna, fara sa intre la casele lor calde.
Se lipesc de garduri precum iedere in trunchiuri lemnose infipte si clocesc cuvinte si ziarul cartierului pina de s-o face seara.
Dog latră de parcă îl arde focul.
Nămeții îl îmbată, of bietul cîine.
"Prietene, acum ajunge tata!" , strig si ciinele se opreste imediat, neclintit de vintul rece ce-i freaca blana , doar da din coada bucuros ca vin din nou la el.
Trec repede pe strada, parca fug, nu stiu , daca ma astepta o iubire-n casa cred ca as fi zburat, dar in casa ma asteapta doar o cana de ceai si un prieten pentru o conversatie usoara.
Fug doar pentru Dog, caci este acolo singur si ma asteapta, calciiul mi-e fierbinte, incalec tot noroiul si apoi Puff!! ma dau dea derdelusul din cap pina in valea strazii.
Ma scol murdar ca o roata de caruta lasa in cimp nu zile ci ani intregi si acuma scoasa afara este minunea mizeriei mondiala.
Omul negru, de atunci, ma-au poreclit vecinii .
Sa-mi fie invatamint atita repezeala, ma cert singur, si iara Dog ma latra.
" La naiba de baltoaca !" strig.
Incet de data asta plec spre poarta, cu cheia rece în mînă, optimist ca viata nu poate fii atit de neagra, dar pasul laș peste picior ma zvîrle din nou,in groapa de mocirla inalta.
Babele albite de ninsoare, la poarta rid sonor si Dog al meu imi zvirle o privirea mai mirata.
In gindul lui: " Mai, dar chiar asa stapin sa am cu capul in nori si haina in namol, saracul om batrin stupid dar asta-i viata, se vede ca si la astia trebui meritata."
Inhat un sprijin oarecare, si ma ridic din nou, cu o rusine de copil si umilit, cu "sarut mina" trec de vecine si ajung murdar dar invatat, la prietenul cel bun al meu .
Iarna se asterne incet si dulce pe pamint, Dog doarme linistit sub masa, iar eu acum mai odihnit, curat.....privesc in cana de ceai calda si in sfirsit ma simt la mine acasa.