„Se întâmplă uneori să ne trezim noaptea și să fim cuprinși de frică, să ne bată inima repede și să nu știm de ce. Oare am visat urât? Uneori ni se pare că e ceva în cameră, ne băgăm poate cu capul în pernă și refuzăm să gândim așa ceva. Adormim la loc și a doua zi nu ne mai amintim nimic.”

Era ora 1:30 noaptea. Se culcase pe la 11:15. Avusese un somn destul de liniștit, întrerupt poate de două-trei ori când s-a întors de pe o parte pe alta sau și-a ridicat capul din pernă ca să poată respira acea gură de aer de care avem nevoie la un interval de timp regulat.
Tocmai visa că bea un pahar de apă. Îi era sete și bea cu poftă. Se înecă. Începu să tușească și se trezi. Se înnecase și gâtul îi era uscat de sete. Iar dormise respirând pe gură. Se uită buimăcit de somn în jur: aruncă o privire la geam, pe care intra o lumină palidă de la becurile de afară, apoi întoarse capul și se sperie. O formă ciudată era lângă patul său, cam la un metru depărtare. Părea jumătate de corp de om, doar picioarele, ca și cum cineva ar fi stat acolo aplecat, astfel încât în întuneric i se vedeau doar picioarele. Inima începuse cursa nebunească cu creierul: o cursă care avea să decidă care va ceda întâi. Pe măsură ce creierul furniza teorii din ce în ce mai puțin credibile, inima bătea din ce în ce mai tare. Sângele nu îi mai părea cald, ci rece ca un suc de la dozator care i se scurgea prin vene și îi ingheța corpul.
Totul dură două, poate trei secunde. Trezit de frica ce îl cuprinsese, creierul îi furniză în sfârșit adevărul: era scaunul pe care aseară își lăsase pantalonii. Îi veni să râdă. Acum, totul părea hazliu, să te sperii de un scaun. În câteva secunde se liniști și hotărî să se culce la loc. Ignoră că încă îi era sete. Deși fusese o alarmă falsă, frica se instalase și inima încă îi bătea, chiar dacă nu atât de tare. Închise ochii si se ghemui sub pătură, trăgând-o până peste urechi, așa cum făcea întotdeauna când se pregătea să adoarmă. Începu să vadă o stradă scăldată în soare pe care el mergea încet. Un elicopter trecu prin fața lui, în timp ce aștepta la un semafor. Ce prostie, își zise, nu poate să zboare mai sus, încurcă traficul aici. Elicopterul, ca și cum l-ar fi auzit, se întoarse brusc și începu să scoată niște zgomote, ca și când ar tuși sa-și dreagă gâtul. Se încruntă. Ce prostie de vis, gândi. Elicopterul tuși iar. Iar. Mai tare. Mai tare.
Se trezi. Inima iar îi bătea repede. Prostie de vis, gândi iar, nervos că s-a trezit pentru a doua oară. Cineva tuși. Încremeni. Era singur acasă. Colegul lui de apartament era plecat la părinți și trebuia să se întoarcă abia peste două zile. Cineva tuși din nou. Inima începu să alerge cu salturi. Deși cuprins de frică, își zise că probabil încă visează. Ridică încet capul și se uită direct în direcția scaunului, să se asigure că nu era nimic acolo și să-și amintească de ce prostie se speriase înainte. Acolo erau picioarele de om, care cu siguranță erau pantalonii. Ridică privirea și simți o durere în piept. Corpul de om nu mai era doar jumătate. Era întreg! Se târî repede în pat cât mai departe de scaun. Încercă să gândească repede ce putea fi. Acum câteva minute, secunde poate, se uitase la scaun și era doar un scaun, fără nimic deasupra, fără forma aceea care semăna atât de bine cu o jumătate superioară de corp de om.
Transpirația începu să îi curgă pe obraji. Forma prinse viață. Mișcă o mână, fără un scop anume, doar ca să arate că se poate mișca. Asta îl facu pe omul din pat să își piardă glasul. Dădu să țipe, să urle, dar gâtul refuza să scoată vreun sunet. Ochii i se umplură de lacrimi și durerea din piept se înteți. Cu o ultimă urmă de logică, încercă să caute o explicație plauzibilă la ce se întâmpla. Extratereștri, fantome... Forma râse. Îngrozit, omului îi trecu prin minte un gând imposibil: forma știa ce gândea. Nu, nu se putea! Durerea devenise acută. Nici de respirat nu putea respira cum trebuie. Citea gândurile! Forma râse din nou și își mișcă capul. Deși era întuneric, omul își dădu seama ca era un răspuns afirmativ. Mâna începu să-l înțepe. Forma începuse să se miște înspre el. Dădu să țipe. Þipă. Þipă cât putu de tare, până îl ustură gâtul, dar nici un sunet nu se făcu auzit. Tăcerea era deranjată doar de râsul formei. Un râs care devenea încet încet urât, rău, plin de ură și de plăcere diabolică. Un râs din ce în ce mai gros, auzit din ce în ce mai în depărtare și totuși din ce în ce mai aproape.
Forma se apropie de el. Omul încercă să se miște, să scape de acolo, să fugă, de ce nu se gândise la asta mai înainte, să plece, să iasă afară, să ajungă în stradă și acolo nu o să mai fie, o să fie în siguranță, o să fie acolo, ea nu, ea sau el, orice era, nu putea ieși în întuneric, sigur, de asta trebuia să fugă, să iasă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, părul era ud de transpirație și oricât se chinui, nu putea să miște nici un deget. Panica îl cuprinsese și nu îi dădea voie. Era înghețat, prizonier acolo, prins de propria sa frică. Râsul continua să se audă, din ce în ce mai rău, mai meschin, din ce în ce mai aproape și totuși ca de la mare distanță. Și acum nu mai era doar unul, erau mulți cei ce râdeau, mulți, toți răi, toți cu râsul gros și plin de ură.
Își simți inima cum pocnea încet, din ce în ce mai greu și mai rar, cum se chinuia să împingă cantități din ce în ce mai mari de sânge în vene, sânge care refuza să curgă, care era din ce în ce mai gros și rămânea împotmolit în vene. Îl durea. Îl durea din ce în ce mai tare. Durerea se extinsese. Îi ajunsese până la ceafă, unde simțea că venele se închiseseră și nu mai lăsau sângele să îi ajungă la creier. Se întrebă dacă e din cauza panicii. Însă nu avu timp să își răspundă. Auzi din nou râsul acela rău și văzu forma întinzând spre el o mână, sau așa părea cel puțin. Panica îl strânse pentru ultima oară de piept, i se acumulă în inimă, din ce în ce mai multă... nu, nu putea suporta inima sa atât de multă. Și inima se apropia de el și mâna îl durea și nu trebuia să îl atingă, știa asta, știa că nu trebuie. Și inima se apropia de mână și mâna îl durea. Nu, nu, ce gândea, inima îl durea și trebuia să scape de mâna aceea pe care nu o putea vedea, dar o știa că e acolo în întuneric și se apropia de el. Dar era prea târziu, nu mai putea scăpa. Și asta îl liniști. Se gândi că o să moară și asta îl liniști. Dar deodată panica îi reveni în piept, mai puternică și mai dureroasă. Mâna îl atinsese! Avea să moară! Nu voia să moară...
„Inima i-a cedat în somn!” îi explica doctorul mamei care nu putea înțelege cum se poate întâmpla așa ceva fiului ei de doar 20 de ani.