agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-27 | |
Când m-am dus la Halda Măriuței, într-o încercare de documentare asupra studiului ce inspirase teza de doctorat (ce m-o fi apucat, nu-mi ajungeau miliardarii de carton?) a directorului de la CHIMAUREXIM S. A. – „Influența cianurii de potasiu asupra aliajelor metalice industriale”, lucrare presupus alcătuită inițial de trei băieți deștepți de la laboratorul de cercetare al întreprinderii, nu știam că informația bibliografică ce declanșase suspiciunea era deficitară. Am dibuit cu greu un exemplar al protocolului intern la arhiva Fundației „Vasile C. Buțuleanu” fiindcă i se schimbase titlul (nu dădea bine la monitorizarea producerii de arme chimice, se scuzase custodele) – anume „Interacțiunea unor săruri de potasiu cu aliaje feroase industriale în parametrii mediului ambiant”, găselniță puerilă, pe măsura falsului autor și beneficiar academic.
Cazul era clar, un plagiat irefutabil, mama lui de găinar ce se prevala de autoritatea lui dr.! Tocmai băgam moneda cuvenită la xeroxul automat din hol când mă surprinse un anonim: - Nu vă supărați și permiteți să mă recomand, veniți la cenaclu? S-a prezentat drept domnul Vicențiu; un asemenea chip bălțat roșu cu alb nu mai văzusem, parcă i se făcuseră grefe de piele. Din politețe, m-am interesat despre ce era vorba. - O mică adunare selectă, cu înclinații literare, stimate domn! Se acționează door to door și tocmai porneam în periplul hebdomadar. Nu greșesc, sunteți intelectual? Ca să vezi cât de ușor se devoala provincialul – trei prețiozități la frază! Păi da, eram intelectual, doar observa ce xeroxam! Trenul de 14,13 era departe, după ce executam copia protocolului aveam timp de un cenaclu, astfel că am răspuns afirmativ. - Ne agregăm treptat, mi-a deslușit ciceronele (așa își zicea el) în vreme ce coboram panta străzii pietruite. În spatele bisericii adventiste, după măcelăria cu carne ecologică și îndărătul unui scuar, se afla „Casa cu arcade” iar la primul etaj locuința unui cenaclist. Ne-a primit până în antreu (se face curat în salon, s-a scuzat) și a umplut trei păhărele cu ceva de-i zicea „vutcă”. Nu mi-am stăpânit îndreptarea: - Votcă! - Ba vutcă, rachiu zaharisit, dumnealui nu cunoaște, a corectat blajin domnul Vicențiu. - Păi, să cam mergeți sănătoși, ne-a urat gazda, că eu îs luat cu treburile… Așa că am urcat panta către hotelul „Europolis”, reper vizibil datorită turlei sale metalice, apoi ne-am abătut pe o alee între două blocuri gemene, tăiată la capăt de un soi de hangar cubist („grajdurile partidului”, mi-a deslușit însoțitorul) pe lângă care puteai trece printr-o strâmtoare în colțul parcelei și am ajuns la ușa locuinței căutate, familia Măvreuș. - Salutare, umbră veche, a zis din prag domnul Măvreuș. Deja mergem? - Păi cum, a răspuns domnul Vicențiu, s-or fi adunat și ceilalți. - Dar în ziar scria că înmormântarea e la ora paisprezece. - Ce înmormântare? - Doamne, dar a murit Epaminonda… - Dumnezeu să-l odihnească, a bâiguit ciceronele, însă eu n-am aflat. Ce om cumsecade, venea și la cenaclu… A scotocit în servietă, de unde a scos o sticlă de vin. Adă ceva pentru destupat, să vărs o picătură și către el. Puțin mai târziu, când trei pahare au fost umplute, domnul Vicențiu ne-a mărturisit: - Eu vin beau rar, rostul lui este să se nutrească din strămoși cu precădere, pricepeți, sângele Domnului, doar de aceea l-a interzis Deceneu. Numaidecât visez noaptea trăirile morților ce i-a supt vița! Cum cenaclul trebuia totuși să se țină am pornit mai departe, făcând drumul îndărăt până la răscruce, de unde am apucat la vale pe un drum întortocheat cu felurite construcții, către casele familiale ce se întindeau până dincolo de albia râului și buza pădurii. Vila în care am intrat avea doi brazi la poartă. Pe verandă ne-a întâmpinat un bărbat în halat de brocart și ne-a condus în „bibliotecă” – o odaie încăpătoare, cu decorații rustice, încărcată de lâneturi și cărți, unde se mai aflau două persoane, relaxate pe o sofa. - Imediat aduce dulceața, ne-a încredințat el. Până atunci faceți-vă comozi, să vă citesc un articol despre posibilitățile muzicale ale fagotului, ca alternativă la violoncel… produce o impresie inegalabilă în supra-acut… - Ah, ah, au supralicitat cei de pe sofa. - Domnule, am obiectat respectuos dar ferm, dumneavoastră sunteți specialist iar noi – profani. N-ar fi mai bine… - Dar nu-i articolul meu, a replicat gazda. L-a scris chiar domnul Pașcanu, eu doar l-am descoperit și vreau să-l reabilitez. - Poate la cenaclu? a sugerat domnul Vicențiu. - Domnule, am îngânat, nu vă mirați, tatăl meu a fost prieten cu unchiul lui Pașcanu, mi-aduc perfect aminte de casa de la Valea Doamnei… - Imposibil, păi este vorba de alt secol. Dumneavoastră ce vârstă aveți? Cu coada ochiului am observat că ceilalți porniseră către ieșire; ultimul a exhibat demonstrativ o țigară. Puteam vorbi în tihnă. - Vă spun doar o vorbă, am insistat. Eram mai tânăr, fie, dar mi-amintesc insolitul unei expresii a acelui unchi – despre transpozitatea flautului Boehm – pe care, evident, am reconstituit-o ulterior. - Pe cinstea mea, a declarat emoționat amfitrionul, sunt bulversat; permiteți-mi să vă dăruiesc o carte! A scotocit prin multele rafturi și mi-a înmânat un volumaș cartonat. Atunci a bătut pendula ora exactă și am realizat că era semnalul să mă îndrept spre gară. Abia de mi-am luat rămas-bun și gazda m-a reținut: - Un moment, n-am uitat ceva în carte? S-a întins și a apucat s-o frunzărească. Ba da, mă scuzați, aduc alta! Și mi-a adus, o broșură galbenă pe care am pus-o bine în sacoșa de voiaj. Rămas-bun domnule Vicențiu, am onoarea… sper să ne revedem etcetera – politețuri și un sfat util de la localnici: apucați pe acolo, vă duce autobuzul drept la gară. M-a dus, chiar mai devreme decât speram. În sala de așteptare pustie curiozitatea m-a îndemnat să aflu ce-mi dăruise. Fără tura-vura: am descoperit că n-aveam nici o carte! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate