agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3731 .



Frica - roman
proză [ ]
Capitolul 15

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Liviu Alexandru ]

2007-01-28  |     | 



- Iar au venit, a gemut Teodora cu fruntea sprijinită de geamul înghețat. Dau târcoale. Uite, cel sur a sărit pe bancă, cel roșcat s-a apropiat de ușă. Uite pe ăla maroniu cum saltă prin zăpadă de parcă îi ard tălpile…
Vântul se întețise, repezind zăpada în geamuri și bufniturile surde se răsuceau prin odaia supraîncălzită. ( De ce încingi soba? am întrebat mirat. D-aia, a susurat Teodora cu drăgălășenie ironică).
Prin pulberea albă, simțeam prezența sălbăticiunilor cu atâta acuitate încât în piept mi se oprise mirosul grețos, puturos de blană umedă. M-a surprins, deodată, intensitatea spaimei: era ca o gheară, era ca o fulgerare rece, era ca o vijelie – toate strângându-mi inima până la a o stoarce de sângele cald, toate răsturnându-mi stomacul și ridicându-mi sucul gastric pe esofag, apoi coborându-l amorțit pe traiectul convulsionat al intestinelor.
- Ce-i cu tine? s-a întors nedumerită Teodora de tăcerea mea. Þi-e rău? Te-ai schimbat la față!
Am înjurat-o rar, în gând, silabisind cu voluptate fiecare silabă. Numai simpla ei apropiere îmi dădea acel sentiment inexplicabil de oboseală.
- Nu mai avem nici o posibilitate să comunicăm, a început ea, plimbându-se prin cameră. Bateriile radioului s-au terminat, viscolul, probabil, a troienit toate drumurile, iar lupii ne păzesc. Busuioc s-a dovedit un nemernic. Cred că în acest fel s-au simțit primii oameni de pe pământ…
- Vrei să taci? am scrâșnit hipnotizat de boabele de sudoare care-i cuprinseseră buza superioară, dând la iveală puful decolorat, des din jurul aluniței negre ca o picătură de cerneală.
- Þi-e frică? a râs ea, privindu-mă în albul ochilor.
Nu era nici ironie, nu era nici batjocură, ci doar o constatare oarecare spusă pe un ton profund deprimant. Mi s-a părut ascunzând și o fărâmă de disperare ceea ce m-a înduioșat. Altfel cum să explic faptul că încerca să devină tandră, lipicioasă, inventând gesturi pe care altădată le-ar fi disprețuit?! Se așezase în fața oglinzii, pieptănându-și îndelung părul tuns scurt; își refăcuse de câteva ori machiajul nemulțumită de liniile de contur, de nuanțele mov ale pleoapelor; întârziase în baie sub dușul improvizat…
- Și nici mâncare nu mai avem decât pentru vreo două zile, a râs, legându-și cordonul capotului.
- Și-ți pare rău, nu-i așa? nu mi-am putut stăpâni răutatea.
M-am așezat în fața geamului, încercând, la rându-mi, să descopăr haita pe care doar o simțeam în preajmă. Dincolo de geam, prin întunericul risipit de vânt, nu se vedea decât o continuă pânză de pulberi albe ca o făină vânturată. Are dreptate, mi-am zis. Suntem prizonierii iernii. Gândul a alegat o vreme la nimereală, apoi, negăsind nimic de luat în seamă, s-a întors dezamăgit.
Lumina albicioasă, mustind de zăpadă, se stâlcise, prelingându-se pe geamul aburit. Picăturile de apă păreau ireale, venite dintr-un cosmos invadat de stele bolnave… Nu puteam în nici un fel să-mi găsesc un punct de sprijin. Golul se lățise peste puterea mea de împotrivire, absorbindu-mă. Era ca o plutire în neant. Așa cred că arată drumul spre neființă, am șoptit speriat. Doamne, de ce? am gemut. Iartă-ne! m-am rugat.
-… că l-am iubit, am auzit vocea Teodorei, venind parcă de deasupra mea. L-am iubit cu disperare. Eram speriată, îngrozită că voi pierde totul… Mă rugam, pentru prima dată, mă rugam să-mi fie lăsat doar el. Știu, nebunia asta l-a costat viața. Atunci, în pădure… Numai eu știam unde e stâna aia. Eu și Despina, femeia lui copil. Mă dusese într-o primăvară, cu ani în urmă. Încă avea speranțe că o să-l urmez, să ne reîntoarcem în natură, să luăm totul de la început, să fugim din calea lumii care ne strivea… Aici, între fagii iradiind lumină, m-a certat pentru prima dată, pentru că sunt insensibilă, pentru că vreau să urc tot mai sus… I-am râs în nas. Nu-mi închipuiam o viață în care să șterg nasul mucos al copiilor, să spăl vase în ligheanul cu apă soioasă, să-l aștept cu pătura pe umeri până vine de la crâșmă, să-l descalț și să-i arunc ciorapii împuțiți. Cum puteam eu să las o carieră care mi se oferea pe tavă? Spune, Simioane? Sincer, cine ar fi lăsat totul pentru un viitor ca acesta?… Pe urmă, l-am dus pe Busuioc…
- Și jurnalul? am întrebat cu voce pierită.
- L-a recuperat Busuioc după vreo două zile…
Am privit-o îngrozit. Liniștea de pe fața ei mă năucea. Simțeam nevoia să mă mișc, să fac ceva… Am strâns pumnii până când unghiile au pătruns încet în carne. Durerea m-a răcorit. M-am apropiat de patul pe care se întinsese cu picioarele larg desfăcute.
- Credeam că a fost luat de acasă, am mormăit nedumerit.
- Nu-i adevărat! s-a mirat ea, lovind cu palmele întinse perna. În zilele ălea am fost tot timpul cu Busuioc. Căutam o soluție.
Râsul ei s-a spart ca o tuse rea, adâncă.
- Din stână l-au ridicat. Mihnea a încercat să fugă… Cum să-ți spun? Era uluit că mă vedea împreună cu ăia. Se uita la mine ca la o închipuire. Atunci, în clipa aia, l-am urât. Cred că eu însămi l-aș fi lovit peste gura aia care rânjea batjocoritor. I-aș fi înțepat ochii cu acul… Când Busuioc s-a apropiat ca să-l percheziționeze, Mihnea l-a împins cu toată forța peste ceaunul rămas pe pirostii și a fugit pe ușa care ieșea în strunga oilor. De aici până la margine pădurii erau încă vreo sută de metri, fără nici un arbore. Era un delușor sterp, cu câteva stânci ieșite din pământ. N-a reușit să ajungă la pădure. Busuioc a tras și l-a rănit. I se îmbibase piciorul în sânge până aproape de genunchi. Întins pe iarbă, ne privea cu oroare și milă. N-am mai rezistat și l-am pocnit cu o nuia peste gura strâmbă de durere și silă.
Urletul lupilor se lovea de sticla geamului și, casant, se prelingea pe lângă pervaz în zăpada viscolită. Pulberea albă se îndesise, împungând pereții de lemn. Deși n-o spunea, Teodora își pierduse răbdarea, pronunțând cuvintele înainte să le realizeze sensul. Era o înșiruire repezită, gâfâitoare; sunetele se auzeau gâtuite, spărgându-se în spațiul rămas liber între noi.
Cu picioarele larg desfăcute, cu ochii închiși, ascunsă în întunericul de sub pleoape, parcă trecuse demult în alt timp și în altă lume, străină și înghețată. Respira ritmic și sub apăsarea acestui du-te-vino al toracelui se risipise tot sufletul ei. Știam că-i este frică, o frică halucinantă. Nu trebuie să-mi fie milă, nu, nu trebuie. Apoi, înmuiat de vinovăția de-a fi căutat explicații, am alungat gândul. Doamne, să rămân în această porțiune de relativă siguranță!
- Ne privea ca pe niște morți, a reluat ea pe nerăsuflate. Mihnea a fost un bărbat. Slăbiciunea lui a fost inexplicabilă… Borcoman a pus totul la cale, și organizația și manifestele, și întâlnirile cu ziariștii străini… După ce împușcătura a sfredelit pădurea și ecoul ei s-a stins, n-am mai rezistat și am căzut în genunchi. Pentru prima dată am simțit că deasupra mea se află Ceva, Cineva puternic și neîndurător. Ceva tainic ca o întrebare nerostită…
A tăcut, rămânând mai departe în aceeași poziție nefirească. Cu disperare, încercam să măsor timpul care se scursese de la lăsatul întunericului… Nu mai era decât un fluviu păstos. În confuzia asta era comod să te instalezi. Și aș fi făcut-o dacă lacrimile nu i s-ar fi scurs una după alta, în tăcere, pe obrajii supți, gălbui. Pe el îl plânge? m-am mirat. Ca să vezi cât sunt de inepuizabil, am urmat orgolios.
- Și viscolul ăsta! a exclamat Teodora.
Nu i-am dat importanță; am rămas agățat de gândul meu ciudat de până acum. Îmi era bine și mă simțeam revenit din pribegie în lăuntrul meu. Mi-am închipui că un zâmbet de triumf mi s-a așternut pe buzele uscate. Am lins carnea și m-am mirat de gustul sângelui. Brusc, le-am acoperit cu palma. Încet, ca prin vis, mi-am privit degetele. Erau subțiri, pergamentoase, cu pielea încrețită spre articulații, curate, fără urme de sânge.
În sfârșit, Teodora a deschis ochii, fixând tavanul din bârne înnegrite. M-a căutat prin cameră, oprindu-se asupra fiecărui obiect cu uimire și neîncredere. Mi-a spus rugător:
- Mi-e frig!… Poate nu mai scăpăm de aici. Nu-i așa că totul a fost o farsă?
Am râs încetișor.Ca să-mi ascund tulburarea, mi-am cercetat degetele firave. Să te ia mama dracului! am izbucnit. Cu pași mari, am ocolit patul, apropiindu-mă de soba fierbinte. Am deschis și am închis ușa din fontă cu romburi în relief. Focul pâlpâia agale, leneș, și o ploaie de scântei au țâșnit de sub lemnul aruncat peste jar. Dogoarea m-a lovit în față, rupându-mi ritmul respirației.
- Simt cum mă sufoc…, a murmurat ea, ghemuindu-se cu genunchii la gură.
- Să deschid geamul, am sărit îndatoritor, sperând ca în acest fel să sparg încleștarea în care intrasem pe nesimțite.
A întins mâna, respirând aerul uscat ca și cum ar fi vrut să se apere de invazia unor vedenii.
- Nu, a scâncit, ridicându-se în capul oaselor. O să intre lupii… E unul sur, cu o pată pe frunte ca un ciorchine de strugure stors, care stă mereu numai sub streașină… Îl simt… Are ochii ațintiți spre mine… Mă cere… Mă vrea…
N-am zis nimic. Tonul ei mi s-a părut mult prea patetic. Nu-mi era deloc limpede dacă Teodora nu-mi întindea din nou o cursă. Eram conștient că nu mai aveam forța să scap. Improvizațiile ei erau neîndemânatice, patetismul ei steril. Blestemul tău e să aștepți, m-a beștelit gândul. Ca să mă conving că nu aiurez, i-am căutat privirile. Gheața din ochii ei se topea între sprâncenele negre și-n loc se instala febra intensă, toropitoare.
- Când i-am văzut piciorul însângerat, a început ea deodată înviorată, înveselită, mi-am adus aminte de bunicul meu, care-și lăsase un picior la Mărășești și statul îl procopsise cu o proteză veche care scârțâia înnebunitor la fiecare pas. Oare cum se iubesc ăștia fără picioare, Teodoră, m-a întrebat într-o zi Măria Smarandei, fata vecinului. Stăteam fiecare în curtea ei și ne vorbeam peste gardul de uluci. Am simțit în piept întâi o fulgerare, apoi o arsură. Dar de unde știi tu despre toate astea? am întrebat enervată. Și ea, strâmbându-se de râs: Să nu-mi spui tu mie că la optsprezece ani mai ești fată mare! Și eu nedumerită: Și dacă aș fi, ce-i rușinos în asta? E singura mea zestre de la mama. Și Măria disprețuitoare: Ești o proastă, fa! Așa ceva dă de bănuit… Când m-a dus Mihnea la el, în garsoniera lui, m-a apucat frica. Încercam cu încăpățânare să-i povestesc subiectul unui film, sovietic la care ne dusese uteceul pe vremea când eram în internatul școlii profesionale. Tânăra gardă? a râs el. Și zici că te-a impresionat? Nu, am răspuns, deși se vedea pe fața mea că mințeam. Și ai plâns ? s-a mirat el. Am tăcut cu ochii în pământ. Mi-a fost rușine să recunosc că am plâns până mi s-au umflat ochii în cap… Deși, în parte, eu hotărâsem să merg la el, aș putea spune că l-am împins spre acest gest cu toată șiretenia de care eram în stare. Acum mă rugam în gând ca Mihnea să renunțe. Nu știam ce anume i-ar fi oprit elanul cu care mă dezbrăca. Mă gândeam că poate miros a transpirație, că chiloții mei nu sunt tocmai curați, că habar nu am ce trebuie să fac, să-l mușc de umăr, să i-o iau în mână, s-o frec de pulpele mele… stăteam țeapănă, cu ochii măriți de frică… Tot timpul am avut sentimentul că sunt violată, mă durea îngrozitor, sângele lipicios a curs pe pulpe, am vomat… Nedumerirea și spaima lui m-au adus la viață. Pur și simplu îl adoram. Eram cea mai fericită și cea mai nefericită Olga Bancic. Se purta cu mine atât de… de… tandru, cu sfială… Ca o explozie, lumina mi-a cuprins mintea și sufletul. M-am gândit atunci, în fracțiunea aceea de viață, că așa trebuia să mi se întâmple. E mai bine acum cu el, îmi ziceam, cu bărbatul ăsta care are în ochi încântare, mirarea și bucuria de-a descoperi trupul crud al unei fete, care se ghemuise înfricoșată sub trupul lui, mirosind a tutun, sudoare și săpun ieftin! Mi-am frânt durea și mi-am spart țipătul în cerul gurii… Așa a fost! Mihnea a fost omul meu și m-a trădat, m-a batjocorit. Tu ai venit în viața mea pe furiș ca un hoț, ca un geambaș. Te-ai prefăcut mereu, cu nerușinare. M-ai împrăștiat în toate felurile, bucată cu bucată, os cu os…
A râs amar, printre dinți. Și-a acoperit ochii cu colțul cearșafului, apărându-se de lumină.
Pentru câtva minute am rămas lângă geam, urmărind umbrele haitei de lupi, care se așezase ca și ieri într-un semicerc, astfel încât să aibă sub priviri întreaga cabană. Viscolul parcă se mai domolise, dar vâltoarea albă se vânzolea deasupra muntelui. Lupul acela bătrân, cu pata aceea ca un ciorchine de strugure stors pe creștet, cu ochii gălbui, goi, uscați se ridicase și își întindea corpul, dezmorțindu-și oasele. Și-a scuturat blana deasă și sură, împrăștiind zăpada în toate părțile. A căscat larg botul, arătându-și măselele puternice, cu șiragul negru la rădăcină. Am încremenit fascinat de puterea fiarei, de plictiseala lui ostentativă, de nepăsarea lui. Aproape îl invidiam.
- Vino lângă mine. Te rog…, mi-a cerut Teodora în șoaptă.
Chemarea ei mi-a provocat un neașteptat sentiment de insecuritate, de neliniște. Mi se părea că cineva în pod dansa sau, mă rog, bătea ritmul într-un lemn care suna sec. Cu un efort supraomenesc, am reușit să evit ieșirea din real. Îmi dădeam seama că ieșirea din real s-ar fi sfârșit tragic într-o încercare fatală de-a rezista presiunii extraordinare a subconștientului, care adunase imaginile insuportabile din ultimele zile. De acea am rămas tăcut, în aceeași poziție de așteptare, deși capul începuse să-mi vâjâie și aveam impresia că pe brațe, pe obraz, pe picioare umblau milioane de furnici. Trupul mi s-a aburit brusc. O pală de vânt pătruns pe lângă ramele geamului mi-a transformat respirația în linii înghețate, care îngustau imaginea de afară unde lupii așteptau în viscol.
- De ce nu vrei să vii? s-a lamentat ea, pronunțând fiecare silabă rotund, limpede. Ai senzația că te-am trădat, nu-i așa?… Uite, privește-mi palmele. Cu ele am legănat acel chip livid din cauza sângelui pierdut, acel…
- Încetează! am urlat. Ce te-a apucat?!
- Uite așa l-am legănat și el a adormit ca un copil. În colțul buzei de sus i-au rămas neatinse două fire de păr negru, care se mișcau în ritmul respirației…
- Potolește-te! am repetat moale, neconvingător. Mihnea și-a urmat soarta. Liniștește-te, a fost doar un coșmar. A trecut.
- Așa crezi tu? a zâmbit unei imagini numai de ea văzută. Cum poți fi de prefăcut!… Dumnezeule, m-ai învins!…
Vocea i s-a împotmolit în lacrimi.
Am tresărit. Era pentru prima dată când o vedeam plângând. În lumina lăptoasă, fața ei scânteia într-un fel ciudat, parcă înfrigurată de clipirea unor stele somnoroase. Înfrigurat, m-am apropiat de pat. I-am luat capul între palme. Un gând răzleț mi-a frânt gestul la jumătate. Dacă se preface? Și totuși tulburarea adunată în ochii ei se îndesise, era ca o ceață argintie care plutea deasupra trupului ei. Se legăna încet, corpul alunecându-i când într-o parte când în cealaltă. Cât de străin sunt de durerile acestei femei, care zace în ea însăși! m-am mirat.
- Mie-frig! a scâncit. Auzi, lupii lovesc geamurile. Când eram mică mama ne povestea că într-o seară, pe viscol, lupii au năvălit în sat și au spart geamurile caselor, aruncând cu bucăți mari de gheață. Au furat și câțiva copii… Pe unii dintre ei, în nopțile cu lună îi vedeam în marginea pădurii. Le crescuseră colții care le spărgeau buzele și aveau părul sur și lung… Priveau satul de parcă își aduceam aminte că asemenea așezare mai văzuseră cândva…
S-a oprit, recuperându-și respirația. La rădăcina firelor de păr se formaseră mici boabe de transpirație, fața-i devenise albă ca varul, ochii se retrăseseră în orbitele vineții, buzele i se uscaseră și când vorbea aveai impresia că se spulberă.
O priveam curios și, poate, surprins de schimbare. N-aș spune că eram neliniștit sau speriat, așa cum ar fi cerut împrejurările. Doar un sentiment nelămurit mă cuprinsese, stârnind în suflet un fel de mișcare circulară, care încerca să mă absoarbă. Îmi venea obsesiv în minte gândul că trecuseră aproape cinci ani de viață trăită în comun și, fără să vreau, apăruseră obișnuințele. De foarte multe ori când întârzia seara, deveneam nervos, iar când orele de așteptare se prelungeau mult prea mult intram în panică. Eram prea orgolios ca să recunosc și izbucnirile mele de furie păreau fără motiv. Sau cine știe! Teodora înțelegea motivul și le lua drept semne ale dragostei mele; niciodată n-a ripostat la ieșirile mele violente.
- Și mama a luat o căldare cu apă fiartă și a răsturnat-o peste pervazul ferestrei, a reluat ea povestea cu un ușor tremur în glas. Lupii au schelălăit de durere. Atunci s-au crăpat norii ca niște nuci deasupra casei, lăsând să iasă la iveală o rază de soare ca o suliță, care s-a împlântat în podeaua odăii din față… Mirosea a busuioc și gutui… Tatăl nostru nu mai vine, a zis ea înseninată. S-a sfârșit cu el. Și-a despletit părul și avea un păr lung și des, uite așa de lung încât aproape îi ajungea la călcâie. Și cum eu stăteam chircită aproape de vatra călduță, am văzut cum pe fața ei se formase o pată roșie de sânge. Tu ai vrut să moară, am țipat îngrozită. Și ea a râs cu ură. Dintre toți, a zis, doar tu ești ca el, o apucată. O să sfârșești la fel. Omul e făcut să trăiască, să se veselească, să iubească, să aibă doruri. El n-a știut să trăiască, n-a știut să iubească, n-a avut doruri, a robotit, și când iubea parcă robotea, a vrut să mă facă și pe mine la fel, fără gânduri, fără tresăriri… Așa mi-a spus, Mihneo!… Așa a vorbit ea cu dispreț și nu un oarecare dispreț, ci unul usturător. Așa cum faci și tu, iubitul meu, când nu-ți plac, în zilele când sunt urâtă, în zilele fără har, cum le spui tu. De aceea, Mihneo, îți sunt fără prihană și tu ești omul meu ursit din leagăn. Și, știi, nu avem alegere!…
Vocea i s-a sfârșit într-un plâns lin, monoton. Mi se încleștaseră maxilarele și apăsarea dureroasă a oaselor îmi dădea un fel de siguranță. I-am șters sudoarea de pe față cu palma și când… și când palma mi s-a umezit toată, mi-am frecat-o încet, sistematic, deget după deget, pe cearșaful jilav.
-O să-ți facă bine! am zâmbit dezorientat.
Am ieșit în hol. Aerul rece mi-a limpezit gesturile. Am căutat sticla cu coniac în oficiul tăiat în perete și acoperit cu o pânză zdrențuită, întinsă pe sârmă. Alimentele aduse de Zevedeu se împuținaseră. În următoarele două-trei zile trebuia găsită o soluție. Deși îmi închipuiam consecințele faptului de-a rămâne fără mâncare, nu aveam putere să trec la acțiune. Mi se părea și inutil! Îmi era silă! Înțelesesem că Busuioc ne abandonase, că toată fuga noastră sub imperiul fricii, fusese o imensă înșelătorie prin care el se eliberase de martori incomozi. Descoperirea venise însă prea târziu. Practic, acum nu știam ce-ar fi mai nimerit să fac. Teodora se încăpățânase în speranțele ei, blocându-mi toate ieșirile. Adevărul e că-mi era și mie greu să accept realitatea, care o luase înaintea perceperii mele individuale. E prea târziu! am exclamat și revelația mi-a cuprins mintea, luminând-o.
Am bâjbâit prin întuneric cu mâinile întinse în față. Îmi plăcea acest joc. Ori de câte ori intram într-o cameră fără lumină, întindeam mâinile și, pipăind obiectele, mă străduiam să-mi imaginez cum arătau. Sub întunericul de sub pleoape, aveam senzația că spiritul se înfățișa la adevărata-i dimensiune, dându-mi speranța că sunt cel mai puternic bărbat de pe pământ. Era un gând stupid, un joc caraghios, dar zâmbeam întotdeauna, visându-mă învingător. Hei! a râs gândul iar, conducându-mă printre rafturile goale. O așchie mi-a julit degetul arătător de la mâna dreaptă și durerea scurtă, violentă mi-a invadat creierul care, într-o fracțiune de secundă, a oprit jocul ăsta fără noimă.
În sfârșit, am găsit sticla. Aveam senzația că soarta mea depindea de acest lichid al cărui gust îl și simțeam arzător pe limbă. Ce înseamnă această inconsecvență? m-am întrebat înfricoșat că mintea mea începuse să se năclăiască în irealități. Naivitate! a scâncit alt gând.
Adevărul e că eram sătul de tot ceea ce trăisem în ultimele zile, că o silă fără margini pusese stăpânire pe fiecare fibră a trupului meu. Nu trebuie să-ți fie milă! se răsucea același gând, împungându-mă în coaste cu dureri scurte, electrizante. Am trăit anii făcuți de oameni, nu anii făcuți de Timp, am urmat dezamăgit. În fața conștiinței mele puteam să suport judecata. Dar nu mai eram capabil să definesc adevărul acesta. Toate încercările mele au fost un eșec?
Stăteam în întuneric și întunericul îmi dădea iluzia că mă ascunde. Cu sticla pe piept, ascultam încordat: același fior rece se prelingea pe șira spinării, lipindu-mi picioarele de podeaua murdară. Cu o limpezime absolută, vedeam cum viața mi s-a petrecut inutil. Nu mai aveam răgazul întoarcerii și nici curajul înaintării. Să te lași în voia sorții? Poate tocmai acest lucru convine Domnului și legilor Lui. Moartea se află în noi și ea ne dă măsura tuturor acțiunilor și gândurilor noastre. N-am fost un înțelept, pentru că, uitându-mă în urmă, niciodată n-am avut îndrăzneala sacrificiului, să rupt cu lumea asta în care nu mai credeam demult. Conveniențele sociale pe care Teodora a avut grijă să mi le înfățișeze în efectul lor, m-au înlănțuit. Aflasem astfel ceea ce Mihnea știa demult: libertatea este starea de grație a lui Dumnezeu.
El simțise nevoia să o spună în scris, eu am ascuns-o în sufletul meu neînsemnat. Cine are dreptul să se amestece în viața altuia? Cine are dreptul să dispună de destinul altuia? Călcând în picioare aceste credințe, am intervenit brutal în viața oamenilor în numele unor principii ideologice. Astfel, ieșeam dintr-un timp și intram în altul, perfid și neîndurător, rămânând singur în fața lumii. Cine va avea îndrăzneala să mă judece? am urlat. Cine? Nimeni nu poate judeca pe nimeni. Cum nimeni nu poate ierta pe nimeni atâta vreme cât eu însumi nu mă judec și nu mă iert. Iar eu nu vreau să iert!
Am pășit pe holul mirosind a mâncare râncedă, în lumina albicioasă, care se strecura printr-un geam împărțit în patru pătrățele de o scândură cu furnirul sfâșiat în câteva locuri. Umezeala se cuibărise în pulover și acum îmi cuprinsese umerii. Pe sub ușa de la intrare, construită din bârne grele și placate cu lamele din parchet se adunase o spuză de zăpadă. Mi s-a părut nemaivăzută această pulbere de zăpadă cernută și aruncată pe sub ușă. Am încercat s-o adun în palme și mi-am lins degetele printre care apa se scurgea în șuvițe subțiri.
Deodată, urletul lupilor s-a învolburat, strecurându-se pe sub ușă odată cu pulberea zăpezii. Parcă aceste sunete aduse de vânt și lovite cu putere de ușa cabanei s-au spart în milioane de așchii subțiri, extrem de ascuțite, care mi-au pătruns adânc în tot corpul. Durerea a fost năucitoare, dezechilibrându-mă. Atacul lor putea să înceapă din clipă în clipă și-l simțeam definitiv. N-aș putea spune ce mă făcea să cred acest lucru; era o zvârcolire furioasă în chemarea lor de fiară, care simțiseră căldura sângelui atât de aproape. Brusc, mi s-a chircit fruntea, apoi fața și urechile, umerii, toracele, sexul, picioarele, încremenind în poziții incomode. Orice încercare de-a ieși din starea asta se oprea în creier, dându-mi un fel de alunecare voioasă. Simțeam mirosul lor de sălbăticiune, grețos, greu, risipit de vântul care se repezea fără încetare în trupul muntelui, întorcându-se în trompe din pulberi albe de zăpadă. „Simioane, se mâniase tata, învârtind lemnul noduros deasupra capului, ține caii, că răstoarnă sania”. Și fiecare lovitură răsuna înfundat în zăpada care acoperise drumul. A urmat apoi acea lovitură dintr-o parte când vârful ascuțit al lemnului a despicat capul sălbăticiunii și sângele, amestecat cu creier, a țâșnit înroșind zăpada. „Așa, tu-ți arhanghelii și născătoarea cui te-a fătat!” a suduit tata încântat, împungând încă odată cu lemnul trupul lupului, care se zvârcolea în urma saniei. Apoi către mine: Sus în sanie, Simioane, că până l-or mânca pe ăsta să fim departe! S-a strâns pielea pe mine, s-a încrețit de frică. Păi, am bânguit, cum așa?! Să se sature cu carnea lor? Tata ori n-a auzit, ori n-a vrut să răspundă, fiindcă nici măcar n-a întors capul. Priveam îngrozit în urmă prin praful des al zăpezii cum nălucile negre se apropiaseră de trupul sfârtecat, vânzolindu-se în jurul lui…
Am intrat în cameră și căldura m-a lovit în față, obligându-mă să ridic capul. Abia acum am observat boabele mari de apă înșirate pe lemnul tavanului.
-… și tu, Mihneo, ai uitat, m-au lovit în obraji vorbele tulburi ale Teodorei care, așa cum stătea acum întinsă pe-o parte, dezvelită, cu picioarele ușor răsucite, albe, lăsa impresia că adormise. De ce a fost nevoie să ne irosim atâta vreme viețile ca să ne regăsim dincolo de ele? Tu înțelegi ceva?… Când Despina, femeia copil, mi-a spus acolo, în poartă, că duce în pântec rodul sămânței tale, prima pornire a fost să-i scot ochii ca să nu-l poată vedea vreodată. Eu l-am scos din trupul meu speriată de morala noastră. Tot trupul meu s-a revoltat, tot sufletul meu a fost o rană, Doamne!…
Am turnat coniacul în pahare, fără să-i mai dau atenție. Era inutil s-o mai aduc în prezent; așa, trăind în trecut, inventându-l sau răstălmăcindu-l, era fericită… Am luat din flaconul ascuns în buzunar patru comprimate de Noxiron și le-am dizolvat în paharul ei. I l-am întins și degetele ei subțiri l-au prins, strângându-l ca într-o gheară. A băut cu ochii închiși și parcă alcoolul i s-a prăbușit de-a dreptul în stomac, fără nici o înghițitură. A lăsat paharul gol să alunece pe cearșaf. O pată cafenie s-a format repede lângă trupul ei. Albă ca varul, cu respirația ușoară, parcă ațipise. Doar între sprâncene veșnica ei scânteie înghețată începuse să se dezghețe, curgând peste obraz în lumini albastre. Sudoarea i se oprise în cutele feței, aburindu-i pielea. Încerca să-și continue povestea și mușchii feței se mișcau alene, tresărea din când în când…
M-am îmbrăcat încet, metodic, studiindu-mi pe îndelete fiecare mișcare. Nu aveam nici un semn că aș fi putut intra în panică. Și totuși m-a cuprins îndoiala. Aceeași îndoială care mi-a stăpânit atâta timp voința. Printr-o smucitură a capului, am alungat-o. Am luat schiurile din hol și le-am dus la ușa din spatele cabanei. Am urcat scara privind, pășind cu atenție. Am ridicat ușa podului cu umerii. Am privit în jur; pe geamlâcul dinspre est nu se vedea decât muntele înzăpezit. Am urcat pe un căprior, spre vest, ținându-mă cu mâinile de lații pe care era bătută șindrila. Cu infinită prudență, m-am săltat pe vârfuri până când ochii au descoperit tăietura din sticla geamului spart prin care zăpada pătrundea în vârtejuri, orbindu-mă. Instinctiv, am închis ochii sub lovitura arzătoare a pulberilor albe. Acum, chemările lupilor se auzeau undeva sub mine, la câțiva metri. Am revenit pe căprior, ținându-mi echilibrul cu ajutorul picioarelor larg desfăcute. Am coborât pe scară, lăsând capacul la loc. Mi-am cărat rucsacul la ușa care dădea spre munte. Încet, călcând pe vârfuri, am ajuns lângă ușa principală cu bara din lemn așezată de-a curmezișul. Am ridicat-o încet și am apăsat clanța. Un clinchet de fier a pornit ca o înțepătură și s-a sfârșit în bătaia vântului. Ușa s-a deschis câțiva centimetri, lăsând să intre aerul rece, suprasaturat de zăpadă. Am împins-o cu toată forța la perete și viscolul s-a repezit năucitor. În fața treptelor acoperite cu zăpada, lupul cel sur, cu pata lui ca un ciorchine strivit pe frunte m-a privit cu acei ochi gălbui, sticloși. Din câțiva pași am traversat holul și am ieșit sub streașina unde zăpada încă nu ajunsese. M-am rezimat de perete, așteptând ca respirația să-și recapete ritmul. Într-o clipă, când parcă și vântul a rămas agățat între cer și pământ, un mârâit puternic, însoțit de un strigăt repede sugrumat, gâlgâit, s-a sfârșit într-un vacarm de mârâituri înfundate. Am început să alerg spre munte, încercând cu disperare să sar peste troienele înalte, fără să mai privesc înapoi unde vântul ștergea urmele cu pulberi albe de zăpadă.


SFÂRȘIT

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!