agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4546 .



După bătălia de la Stalingrad
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marian Drumur ]

2007-02-06  |     | 



Ca într-un vis nedorit s-au amestecat rânduielile, pe vremea când socoteam a mă ridica flăcău în sat: au început să se perinde „repatriați” cu avutul în cărucioare, blestemând Tratatul; familii oropsite se așezau lângă bălți să facă ceai, fierbeau bulbi de trestie zicând că-i stufat și porneau să rătăcească mai departe. Am avut o clipă de trezie în ceața zorilor de 19 noiembrie 1942, la rugăciune, după începerea atacului rusesc cu artileria dezlănțuită pretutindeni și mase mari de blindate, purtând ciorchini de infanteriști, nălucindu-se în ceață. Eram în echipamentul de vară cu care străbătusem stepa calmucă și tremuram lângă Pătrăuț din satul Castranova, plasa Câmpu. În a patra zi a bătăliei, după nemâncare și cu muniția pe terminate, ceața s-a rărit și frigul cumplit a fost purtat de vântoase, dezvelind „punga” noastră, cei din Divizia 14, Regimentul 6 Vânători, ce se ținea rămasă în puhoiul rușilor. Ca oile, coloane de două-trei sute de prizonieri escortate de călăreți s-au înșirat pe drumul spre Cernâșevskaia, ocolind trupurile îngrămădite ale luptătorilor din Divizia 15 Infanterie; foștii soldați erau goi, desculți, decapitați, sfârtecați de tancuri. Mulți osteniți se descotoroseau de boarfe, îngenuncheau pe margini și primeau în ceafă glonțul izbăvitor. Odihnește-i, Doamne, unde nu sunt dureri! Drumul spre lagărul de la capătul lumii a fost presărat cu morți din cărnurile cărora camarazii tăiau bucăți, să le frigă seara la focurile improvizate. Cojile de pâine rusească erau amestecate de păgâni cu fecale, coapte și revândute flămânzilor; cei ce-și rodeau centurile scorojite sau bocancii mureau a doua zi, subțiind coloana.
„Înalt urgia Domnului a nimicit popoarele, a împrăștiat morții lor pe câmp și sângele vărsat a prefăcut pulberea; pământul s-a îmbătat de nălucirea pustiirii iar făpturile fără chip s-au strâns nenumărate căutând odihna”. Vorbele lui Onea din satul Belica, plasa Turtucaia, au rămas în mintea mea, pe când el s-a săvârșit la Astrahan în iarna lui 1943, lângă Volga înghețată, despuiat în una din stivele de stârvuri ce așteptau primăvara îngropăciunii.
Lagărul 9 din Karaganda ne-a întâmpinat cu viscole de nisip, iscate de vânturi nesfârșite. Căram toată ziua cărbune cu vagonetele, năuciți de răul pământului; seara vânam șobolani care amăgeau foamea și amețeam sub aerul Himalaiei. Cine a rezistat un an, a scăpat până la capăt. Ceilalți, dacă nu s-au refugiat în divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, apoi s-au săvârșit – păduchii, tifosul, dizenteria, subnutriția economiseau gloanțele. După o vreme „vechii” am fost trecuți la Arhanghelsk, să ne cutremurăm sub învolburările aurorei boreale, înhămați la sănii cu bușteni pentru producția fabricii de celuloză, pe urmă vagonetari la o mină de fier din Urali, unde bordeiele cu două intrări se umpleau de mirosul cărnii putrede de cămilă ce constituia hrana de bază; dar ne fierbeam ciorbă cu ierburi cosite de prin șanțuri, la care nu lipsea pâinea neagră cu pleavă. Măcar că toți ne-am făcut cruciulițe săpate în os de cămilă bolile erau asupră-ne și după orbirea dobândită la Ela-Buga m-am aflat într-o unitate de muncă lângă Gorki, la deportații civili, unde m-a trimis de bine medicul mongol al lazaretului. Acolo am aflat că războiul se încheiase și după înfrângerea Germaniei urma America, lângă colhozul „Ogoare întinse” din regiunea Komi, unde cei care n-am făcut greva foamei am fost încartiruiți câte opt în izbe pustiite, număr exact pentru trăgătorii la plugul cu o femeie la cormană. Pământul negru era nespus de rodnic însă locuitorii viețuiau în izbe scunde cu acoperiș de bălegar, strâmtate de prici și cuptor, ce repede se încețoșau de fum și umezeală; doar „comitetul” stătea în izbe de cărămidă cu două camere. Apa ținută în sacale avea mormoloci iar terciul de păsat zilnic îl îmbogățeam cu legume scormonite în grabă. Sub paza deslânată și îndemnul „reconstrucției” populația se egalizase, muieri amărâte și istovite de baștină cu bărbați din toate neamurile, ba chiar s-au prăsit copii amestecându-se cu ceilalți la fel de slabi și neîngrijiți ce scotoceau împrejurimile după mâncare. L-am văzut pe președintele de sovhoz plângând laolaltă cu politrucul gărzii obștești la moartea lui Stalin, apoi am primit acte în regulă de cetățeni sovietici și ne-am înscris în comună. Asia, femeia cu care am ajuns să împart izba a făcut multe planuri și chiar a reușit să mă primenească, scăpând atunci de păduchi, iar munca la câmp a ajuns mai ușoară când am înțeles că prostia și hoția se înfrățesc la foamete în statul fără Dumnezeu.
În clipita când am putut săruta, cu mare fereală, icoana Maicii Domnului scoasă în procesiune la vreme de secetă, m-a trezit dorul de satul natal atât de așezat, curat și orânduit, cu gospodării cuprinse. „Milostivește-te și iartă-mă” m-am închinat femeii, strângând într-o boccea câtă avere mai aveam și am pornit, pe tampoane și acoperișuri de tren, către apus; de unde bani de bilet, de unde aprobare de călătorie? Cete de pribegi fără rost călătoreau asemenea mie, oameni care se jăluiau făcând cruci pe ascuns, mutilați de război rătăcind plini de medalii, amăgindu-se cu zvonuri, mujici năuciți de foame. Am traversat la pas în opincile mele din coajă de tei orașe mari și mici, cu vitrine frumoase în care se răsfățau franzele, fructe, brânzeturi și mezeluri din lemn vopsit, rozând încă pâinea pentru șapte zile a Asiei, înnoptând în șanțuri de apărare, ruine de război, ba chiar într-o biserică făcută tractir, până am simțit miros de români.
Pentru bricheta dintr-un tub de glonț am fost trecut Prutul pe o cameră de tractor și m-am aflat în Republica Populară Română. Banii se schimbaseră, alimentele erau pe cartelă, cei ce m-au miluit cu mâncare se fereau; am avut noroc să-mi înlocuiesc hainele la o pomană după mort și să scap de obiele – eram acasă. Fără autorizație, cu un grup de năimiți, am ajuns la fabrica de ciment din raionul Bicaz, înscris de-a valma într-o colonie de brigadieri. Stăteam câte patruzeci într-o baracă și mâncarea era bună – arpacaș, chiar fasole și o pâine zilnic iar lucrul – cu norma.
După câteva luni organizația de bază „Răsleți” a verificat membrii de sindicat și mi-a venit rândul să răspund la întrebări, așezat sub lozinca „Jos mâinile de pe Coreea!”. Auzisem că cetățenii „sovietici” erau urgent repatriați în Siberia, așa că m-am încâlcit în răspunsuri despre starea mea înainte și după 23 august 1944. Am fost trimis la Biroul populației și reținut pentru „reconstituire”; după ce autoritățile de acasă au comunicat că sunt dat dispărut, m-au încadrat la „sabotori, bandiți și elemente prohitleriste”. În colonia penitenciară de la Borzești, în Moldova, m-am aflat cu „foști”, Martori ai lui Iehova, membri ai Oastei Domnului, din gruparea „Graiul Sângelui”, „refuznici” la cooperativizare, frontieriști. După triaj m-au mutat la Sighet, regiunea Baia Mare, unde corvoada era numai în interior – gătit, spălat, adusul apei de jos, dar se făcea „reeducare” între deținuții înșiși, de la ștersul podelei cu cârpa în dinți și călărit la sorbitul în genunchi a zemei fierbinți în care torționarii aruncau fecale și bătăi din nimic. Visarion din gruparea „România firească” m-a deslușit că cei mai mulți fuseseră încadrați la „huligani”, fiindcă se bucuraseră de contrarevoluția din Ungaria; treptat, erau duși la execuție și soseau mulți alții. I-am lăsat într-o zi, fiind mutat la colonia de muncă Salcia, în Balta Brăilei, unde câteva mii de deținuți secerau stuf în apă până la brâu. Când căram snopii câini dresați ne mușcau, dacă ne împleticeam și garduri electrificate țărcuiau frontul de lucru. Dimineața primeam pâine cu marmeladă și o ceașcă de cicoare, la prânz și seara mămăligă cu zeamă. Fără îndoială spuza condamnaților a prăsit atunci urgia țânțarilor, precum a pătimit în vechime țara Egiptului și malaria bântuia fără cruțare, astfel că foștii ofițeri români epurați, moșierii și copiii lor, intelectualii „nedemni”, votanții contra lagărului socialist piereau ca muștele. I-am povestit lui Meche, profesorul din Cernăuți, că totul mi se trage de la Stalingrad (acum îi zice Volgograd, m-a îndreptat el); a împuns cu parul o gaură în nămol și a zis: ”De jur împrejur suntem închiși, vezi cum murdăria năpădește golul, ca într-o oală cu căcat? Iaca așa gaură este și țara, da’ nu i-a ajuns la gât!”. Þine-l, Doamne, la sânul tău, că rău a fost bătut la Malmaison, zdrobindu-i-se înlăuntru toate și s-a stins precum floarea câmpului!
Dintr-odată s-au deschis porțile temnițelor, fiind eliberați sute și mii de deținuți politici, tot așa fără explicații ca la ridicare; doar cei de altă etnie, cum ne-au încadrat anchetatorii, am fost strămutați la Aiud, regiunea Cluj, să stăm toată ziua în celulă, la marginea patului, fără reazem, fără vorbe, altminteri pedepse erau destule. La amiază și seara primeam o supă de arpacaș, caralabă sau sfeclă și o pâine de totul. După moartea lui Dej am fost cuprins într-un lot de eliberați, chiar când s-a sărbătorit „insurecția armată de la 23 august” și am primit domiciliu forțat în regiunea Brașov (lângă Orașul Stalin, spuneau), schimbat fără veste pentru Mureș – Autonomă Maghiară. Am iscălit un angajament, condiția pentru a primi foaia de eliberare și un bilet de tren. După o săptămână de „staționar” la Miliția Târgu-Mureș am primit buletin de identitate cu Republica Socialistă România și trimitere într-un grup de necalificați pentru termocentrala din Luduș. Acolo eram liber să rătăcesc pe teritoriul îngrădit al întreprinderii, la lucru șeful de echipă îmi spunea „domnule” ca să mă deosebească de „tovarăși”, doar sâmbătă mergeam la raport la postul de pază. Puteam să locuiesc în localitate, însă n-am vrut căminul muncitoresc ci în gazdă. Marta-néni făcuse patru operații și stătea acasă cu pensia de boală; din prima clipă ne-am înțeles omenește, fără cuvinte. Când răzbeam tristețea, în culcușul cu pilotă, se apuca să povestească: familie, școala de menaj, soțul împușcat pentru că a cântat „Hej Slovane” cu câțiva compatrioți, bolile, toate se prefirau până adormeam în uitare; iar duminica mergeam la cinematograf, la matineu. Mâncam foarte bine la cantina de întreprindere și nu mă interesa că au intrat rușii în Cehoslovacia sau că a venit președintele american Nixon la București, învățasem să văd coada de lup a câinilor și-mi căutam de treabă.
O dată am greșit – am scris acasă ca să aflu ce-a mai rămas și s-a întors un denunț de la Sfatul popular al comunei către organele de cercetare, cu felurite încondeieri – „element străin”, „neîncadrat în colectiv”, dar cea mai gravă, de care s-a legat și căpitanul de securitate, era „apartenent unei minorități”, pentru care am fost trimis la Jilava, județul Ilfov. De data asta închisoarea era subterană: deasupra pășteau oi și vaci, dedesubt se înghesuiau vreo patru mii de deținuți, cei mai mulți tineri cu încercări de trecere frauduloasă a frontierei de stat, buimaci de la medicamentele pentru minte cu care fuseseră îndopați în Poiana Mare, lângă Calafat, sau Jebel, județul Timiș. În căldura verii apa se scurgea pe pereții celulei și mucegaiul distrugea tot. Curând au venit amnistiile, cu mii de eliberări necondiționate. Mi-au preschimbat buletinul, scriindu-mi peste tot „român” și am primit un bilet de tren pentru trei sute de kilometri, astfel că m-am întors la Marta-néni, ne-am îmbrățișat, mi-am pus lucrurile într-o valiză și am plecat în Maramureș, la Micul Toma, care jurase să-mi țină loc de găzduire după ce intrasem în locul lui la „izolator”, cum se zicea carcerei. Dormeam spate-n spate; în crucea nopții îl apuca tusea și hârâia îndelung până scuipa în găleata de sub pat; „Silicoza, zicea dimineața când ducea găleata în dosul privatei, mânce-i-ar tătarii, că mi-au dat pensie la patruzeci de ani”. Mâncare ieftină se găsea pretutindeni și oamenii își treceau unii altora felurite lucruri, înhățate de pe la locurile unde lucrau, sau bani dacă nu aveau cum unge altfel pentru a-și rostui gospodăriile. Am plătit ce se cuvenea pentru un post de paznic și nu mi-a mai trebuit nimic; pierise chiar dorința de femeie, înlocuită cu dorința odihnei ce nădăjduiam s-o găsesc în satul neuitat al copilăriei.
Au fost inundații pe alocuri, geruri mari uneori, s-au introdus rațiile, întâi la benzină apoi la lumină, căldură, apă, curent electric, zicându-se că țara avea datorii. Pentru neîndeplinirea normelor salariile erau reduse cu socoteală; chiar și cei de la cimitire erau penalizați dacă nu făceau planul de îngropați. Uitasem că există greve dar s-au iscat, la niște mine din apropiere și s-au sfârșit rău, apoi lumea a început cu încetul să vorbească: de schimbarea regimului în Rusia, sindicatele din Polonia, evenimentele din Valea Jiului, Brașov, desființarea satelor și a trăznit vestea că dictatorul a fost executat, de Crăciun. Atunci s-au împărțit pâini și portocale iar lumea s-a înscris de-a valma în F.S.N., au apărut șiruri de prăvălii zise „buticuri”, prețurile și banii au luat-o razna dar toți oamenii vorbeau și aveau soluții; cei mai înfipți le rosteau la radio sau televizor, prostimea – prin piețe. După serviciu rătăceam pe străzi și am băgat de seamă că nu mă vedea nimeni, deși noaptea luminile erau precum ziua iar trecătorii nu se sfiau.
Sperând să fiu uitat, am scris iar acasă și într-o bună zi m-am pomenit cu un nepot, Gângu, în vizită Și-a cerut iertare pentru necazurile pricinuite, după care m-a poftit să mă întorc, fiindcă eram singurul moștenitor al părinților și unchilor, așa că trebuia să recuperez averea. I-am spus să plece, că-l ajung din urmă și m-am frământat câteva zile. Toată agoniseala mea se topise, atât de repede urcau prețurile; cu o raniță în spate m-am amestecat în mulțimea de infirmi care năpădise gările și nimeni nu m-a întrebat de bilet dacă m-am suit în vreun tren. Am traversat România laolaltă cu copii din flori și domni lideri, cerșetori, îmbogățiți de toate semințiile, precupeți cu zeci de sacoșe. Am înnoptat prin unghere murdare între vitrine scumpe, în zvon de nesfârșită vorbărie arțăgoasă, rea. Era exact ca atunci când străbătusem străinătatea.
Ajuns la capăt, nu mi-am crezut ochilor: satul natal era chiar neschimbat, cu aceleași case părăginite, uliți întunecoase, ca și cum abia îl lăsasem iar din viață nu trecuse nimic. Tot drumul nici măcar un trecător nu a dat ziua-bună iar la primărie nu m-au băgat în seamă. Când să mă întorc către casă, s-a iscat o procesiune în capul satului și femeile plângeau a mort, astfel că m-am aținut după oameni până la cimitir, să văd locurile de odihnă ale neamurilor. „A murit sărac Gângu, s-a tânguit o bocitoare, l-a răpus bătrânețea!”. Am simțit că mă destram. „Eu îs bunicu-su, am rostit, cum de s-a dus în locul meu?”
Oamenii au clătinat din cap, femeile și-au pus palma la gură, una s-a închinat și a rostit: ”Doamne, iar vorbește iorgovanul!”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!