Stare de spirit



Sunt singură și m–am gândit să mai scriu un pic, căci am făcut o pauză cam lungă și mi-e frică să nu-mi fac nărav rău de-a lenevii. E sfârșitul lunii Ianuarie 2005. Este o dimineață geroasă și bogată în zăpadă, cum n-a mai fost de mult timp. Privesc de pe geamul deschis al dormitorului meu minunăția tabloului de afară și îmi repet în gând, cum am făcut-o de atâtea ori : Raiul și Iadul sunt pe pământ.
Deși tremur de frig, nu mă satur să privesc frumusețea de basm și perfecțiunea tabloului de iarnă pentru a cărui măreție creatoare sunt insuficiente cuvintele. Încă domnește o liniște adâncă peste tot, toată priveliștea este acoperită de zăpada albă, pufoasă ce pare încremenită de ger.
Acoperișurile caselor sunt sufocate de plapuma groasă și grea de zăpadă, respirând prin coșurile înalte, ce dau de înțeles tuturor că: aici este viață. Pomii din curțile oamenilor sunt atât de frumos împodobiți de cred, că i-ar invidia celelalte doamne Anotimpuri, dacă le-ar vedea hainele albe, imaculate, deosebit de dantelate de zăpada căzută pe goliciunile lor, cu care sunt acum îmbrăcați ca la o paradă regească. Strada pustie este înviorată la un moment dat de o mașină ambalată insistent, care spintecă liniștea adâncă și care abia se vede de sub grosimea zăpezii. La scurt timp, apare un trecător zorit de gerul aprig, căruia îi scârțâie sub picioare zăpada și un câine vagabond flămând, care își caută de mâncare pe la tomberonul plin, adulmecând fiecare pas din jurul lui.
În apartamentul meu de bloc, liniștea este trezită, doar de ticăitul ritmic al ceasurilor de pe pereți și de respirația mea. M-am așezat la masa de scris, după ce mi-am făcut siesta de dimineață, cu o mică rugăciune de bine. Pe moment, parcă aveam o reținere gândindu-mă la ceea ce voiam să fac în următoarele ore.
Timpul trece repede, când te cufunzi în gânduri adânci și uitări de sine.
Dimineața vioaie a deșteptat furnicarul omenesc din bloc, care a prins încet, încet, viață. Am zâmbit și m-am întrebat: cum o să pot scrie ? în vacarmul de sunete și mișcare care a început să se facă auzit în bloc și în împrejurimi.
Dintr-un apartament de auzea furia unui aspirator, care, cred, că voia să rupă covoarele vecinei. Din alt apartament, cascadele de ape de la baie îmi cădeau zgomotos drept în cap. Din alt apartament ieșeau vibrații nervoase de muzică, iar boxele păreau să cânte ,,dansul tobelor’’ și mă invitau la gimnastica de dimineață.
În capul scărilor, o vecină guralivă dădea directive copiilor, care coborau zgomotos scările și fără să vreau trebuia să le ascult decibelii. Alți vecini, care s-au trezit mai iritați, împărțeau reproșuri zgomotoase fără perdea, doar de le sărea cineva în ajutor. Telefoanele au început concursul tonurilor dure, mai pițigăiate sau mai înfundate dominând atmosfera amețitoare.
Pe casa scărilor, începuse un du-te vino, cu tropăituri mai mult sau mai puțin zgomotoase, în funcție de tocuri. Din alte apartamente, se auzeau bătăi de ciocane de cuie sau șnițele de-ți era mai mare dragul.
Alte vecine scuturau pe geam dantele și cearceafuri vorbind cu trecătorii cunoscuți. În fața blocului, cârâitul unei lopeți de zăpadă îmi făcea în cap părul măciucă. Trecători matinali își dădeau veseli binețe și schimbau din mers pe sub geamul meu câte o vorbă. Câinii se băteau la tomberon pe resturile de mâncare. Vrăbiuțele răsfățate cerșeau insistent firimituri de pâine, ciripind la fereastra mea primitoare. Claxoanele mașinilor au început să se întreacă, spintecând liniștea străzii, atenționând copiii neastâmpărați să se de-a la o parte din calea lor, iar eu dragii mei, calmă, liniștită, ca o văduvă visătoare, condiționată de timpul neiertator, scriam. Scriam povești pentru voi, dragi cititori.
Ce paradox, nu-i așa ?
Să nu mă înțelegeți greșit, referitor la descrierea tabloului viu de mai sus, dar am vrut să vă arăt condițiile, în care se poate scrie o cărticică pentru bucuria sufletului, dacă vrei cu adevărat.
Când încep să mă cufund în noianul amintirilor mele dragi, fără să-mi dau seama, mă trezesc plutind într-o mare de liniște adâncă, pe care alunecă doar corabia gândurilor mele răsvrătite. Apoi îmi dau seama că mâna scrie grăbită, ca să nu își piardă șirul cuvintelor îngrămădite ce nu-și dau rândul.
Paginile cărții se înmulțesc și se așează una peste alta, amintirile dragi curg, parcă mânate din spate de valul de trăiri tumultoase, iar la sfârșit, când durerea mă anunță că mi-a înțepenit tot corpul, că mi-e foame și mi-e sete, că îmi explodează ochii de durere etc… mă desprind din mulțimea gândurilor mele mute și mă trezesc iar, la realitatea vie.
Și văzând la sfârșitul zilei rezultatul unuia dintre capriciile mele ne-înțărcate, mă simt cu adevărat fericită, dacă vreți să mă credeți, că nu mi-am petrecut timpul urât și nici chiar degeaba.