Îmi amintesc atât de limpede cea mai frumoasă zi a copilăriei mele, a vieții mele.
Era o dimineață adormită de miresme. Florile, născute dintr-un curcubeu, își deschideau
bobocii căzuți din rai.
Eram în casă, zăcând în pat precum apa într-un lac. Mă uitam la mine, la sufletul meu secat
de tristețe și înăbușit de amintiri. Mă lăsam pradă dorinței de a ieși în libertate, de a
nu mai fi ros de umbre. Am ieșit afară. Parcă pășeam în corpul altcuiva. M-am jucat prin
ceața deasă. Simțeam că trebuie să mă descarc, precum un camion plin ajuns la destinație.
Timpul trecea pe lângă mine, amețindu-mă încet și trăgându-mă după el.
Apoi au urmat lungi așteptări, pănă când într-o noapte am avut un vis. Cineva înscria ceva pe o tăbliță. Erau animalele cu aripi de puf, și din zbor aruncau cu sfere albe spre tăbliță.
Am văzut literele: scri... și m-am trezit. Crezând că era vorba despre cuvăntul "scriitor". Apoi am început să împrumut cărți, să citesc cu nemiluita, sperând să gâsesc semnificația acelui vis. După o lună, nici un rezultat, mă simțeam la fel de gol. Scrierile dramatice le-am lăsat la urmă, așa că am trecut la pas peste cele fantastice și comice, ca un fel de pregătire pentru cele din urmă. Tot un nimic la fel de mare am găsit.
Am vorbit cu profesoara mea de limba română și mi-a propus să scriu. Era perfect, se potrivea cuvântului din visul meu, litera lipsă era: -e.
Scriind, începusem să mă simt tot mai încărcat de bucurie și mai ușurat de tristețe. Acesta era momentul mult așteptat din viața mea, momentul în care am învățat să
( mă ) creez, lucru decisiv pentru sufletul meu.
De atunci am scris de fiecare dată când am fost deprimat, reușind să învăț să mă cunosc.