Ne-am urcat în barcă și Iulia porni motorul. Zgomotul și contactul cu apa îmi provocară grețuri și m-am repezit să dau la rațe. Iulia veni cu o sticlă cu apă după ce opri motorul.
-În cîte luni ești?
-Trei...
-Gîză mică, am știut de cînd te-am văzut. Am tot așteptat să-mi spui... Bine ai venit acasă.
Zîmbea cu gura larg deschisă, eu îmi clăteam gura și scuipam, m-am așezat pe podea și am început să plîng încetișor. S-a așezat lîngă mine și m-a cuprins în brațe.
-O să am grijă de tine. Unde-i Laurențiu acum?
-Ultimul mesaj era de pe Marte, dar nu știu... Nu mai știu nimic de două luni. Mi-a promis că se întoarce în zece zile și au trecut două luni. Nu l-am mai așteptat, nu știam ce să fac. Spune-mi, ce căuta el pe Marte? Cine merge acolo, ai auzit tu despre un Bărbat Adevărat să meargă pe Marte și să rămînă acolo două luni? De aceea nu l-am mai așteptat. Iulia, ce se va naște din mine, Iulia?
-Copil se va naște din tine, copilă! Nu-ți fie teamă, o să te ajut.
-Cum, Iulia, cum o să mă ajuți?
-Am Putere, copilă!
M-am uitat în ochii ei, am simțit și mi-am amintit cum de la aeroport Iulia părea că citește prin mine și atunci mi-am dat seama. N-am fost niciodată în preajma unei Forțe. Sunt speriată însă de faptul că n-am s-o pot iubi la fel...
-Cine ești tu, Iulia? Cine ești tu ca persoană publică?
-N-are importanță acum... Tot ce văd acum este că ești sănătoasă și copilul este sănătos. Nu poți merge pe Lună. E Pămîntean ca și tine. O să te duc în munte. Acolo e biroul meu.
Iulia porni din nou motorul și în cîteva minute am văzut cu se deschide în fața noastră o poartă mică din malul lacului, apoi o încăpere ovală puțin mai mare decît barca. Apoi am leșinat și m-am trezit amețită cîndva, pe un pat, unde Iulia îmi pusese niște conectări la cap.

-Acum douăzeci de ani, călătoriile pe lună erau un lux pe care și l-au permis doar cîțiva oameni. Totul începea așa, în acele vremuri, scump, apoi devenea accesibil, apoi lumea nu mai putea fără. Atunci mi-a venit ideea să încep o afacere între Lună și Pămînt. Mai ales că eram îndrăgostită și pe atunci bărbații promiteau luna și stelele, ca semn al dragostei. Mi-am zis, ia uite, dacă el îmi tot promite Luna, (de fapt mi-a spus că doar o bucățică, să nu exagerăm, ce mai rămîne pentru celelalte?) ar fi bine să valorific asta și să realizez niște vise de-ale mele mai vechi. Într-o zi, eram în România pe atunci, zic, iubitule mi-ai tot promis o bucată de lună, vreau și eu o dovadă că ești proprietar și poți să-mi dai ce îmi tot promiți de cîteva luni. El mi-a scris în glumă un act de proprietate a șapte hectare de lună timp de 365 de zile pe an. M-a lăsat descoperită o zi. Asta mi-a provocat ceva prejudicii în timp la fiecare 4 ani. Pentru că e ziua în care încasările mele sunt date înapoi americanilor în taxe. Și nu aveau niciun drept. Dar lasă că nu asta este important acum. În fine, cum te simți? Þi-e bine?
-Unde este iubitul tău acum?
-Pe Lună, e un proces acolo. Se pare că unul destul de serios de data aceasta. E vorba despre un popor care și-a pierdut direcția. Oamenii hotărăsc să plece undeva și direcția lor e deviată cu cîteva grade. Problema nu ar fi fost gravă, dacă devierile ar fi fost la fel, dar sunt diferite și asta creează ciocniri de diferite grade. E cumplit cînd vezi cum intră cîte un bărbat într-o femeie fără să aibă nimic în comun, apoi să-și arunce unul altuia disprețul și să meargă mai departe.

Va urma