agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-09 | |
07.02.2007
Ecologică Valea râului Argeșel este înconjurată de culmi împădurite și două platouri foarte sărace, Pietriceaua și Dealul Mare. Acolo nu creștea nimic, doar iarba purcelei, cât un lat de palmă. Nimeni nu o putea folosi, coasa cea mai ascuțită luneca peste ea. Nici vitele nu o pășteau, doar oile îi veneau de hac, dar și acestea dacă se învârteau mult pe acolo slăbeau de la o zi la alta. Unii oameni, mai gospodari, insistau în târlirea locurilor și după trei patru ani, terenurile deveneau rodnice. Așa a procedat celebrul colonel Arsenescu. În pofida tuturor greutăților a reușit să amenajeze o grădină de vis în Pietricea. Nu s-a bucurat mult de munca lui, când au intrat rușii în țară a fugit în munți și a luptat ca partizan ani de zile. Am cunoscut livada din Pietricea, am mers uneori cu școala, toamna, să culegem merele, grădina fusese confiscată după ce Arsenescu devenise cel mai înverșunat dușman al poporului, ne era frică să-i pronunțăm și numele. Au trecut anii și când am ajuns prin părțile Buzăului, undeva la Clondiru, în câmp, mai precis la Saivane, am descoperit munți de căcăreze pe niște câmpuri virane. Vă închipuiți, m-a apucat tremuriciul, până nu am găsit un tractor și am cărat trei remorci de bălegar în grădina casei, la socru-meu, nu m-am lăsat! Bietul de el bombănea, soacră-mea se ținea de cap și se tânguia, maică, o să miroasăăă, pân’la biserică! Era prin anii optzeci, în secolul trecut și socrii mei aveau din tot pământul lor, doar o mie de metri pătrați. În primul an, grădina casei a devenit un deșert, n-a mai crescut nimic pe acolo, chiar și frunza pomilor s-a îngălbenit. În anul al doilea cine avea cireșele cât prunele, prunele cât ouăle de găină, piersicile cât merele, perele de o jumătate de kilogram, una? Ce să mai vorbesc de ceapă, roșii, ardei, vinete, castraveți, dovlecei, toate demne de cartea recordurilor! Așadar am suficiente motive să apreciez căcărezele, dar niciodată nu le-am atribuit alt rol, nicidecum să le și înstelez! Acuma nu că ar fi imposibil, pot fi îmbrăcate în staniol, în sclipici și atârnate în pomul de Crăciun. Și ce să facă bietul copil cu o căcărează? Păi să îi intre bine în cap importanța ei, că azi copiii nu mai știu ce reprezintă, d’aia a fost pusă la loc de cinste în manualele școlare! Cum eu am apucat și vremea când căcărezele aveau preț, în copilăria mea, și timpul când nu mai aveau căutare, pot spune că în prezent nu mai ai loc de căcărezele înstelate. Sunt atât de multe că ard totul în jur. Dar să nu ne pierdem cu firea, pe terenurile rămase aproape virane pot răsări cele mai frumoase flori, fie ele și… literare!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate