Pe prima am găsit-o într-o alună de pădure.
Nu era perfectă și nu am îndrăznit să o înghit de teamă să nu încolțească în mine alunul.

A doua era imensă și multicoloră.
Avea pete cărămizii și albastre, și multe inscripții mărunte făcute din semne pe care nu le înțelegeam. Abia o puteam îmbrățișa. Am luat-o acasă direct din locul unde duceam pungile cu resturi; acolo aștepta sub ploaie, scorojindu-se.
Acesta este globul pământesc, mi-a spus tata. Încercam sa pricep. Cum adică, rotundul pe care locuim noi? Da, și mi-a arătat un punct abia marcat cu roșu. Asta sunt eu? Nu, acesta e orașul nostru. Și o linie fină, albăstruie și palidă, ca o ață putredă. Asta e Warta.
Multă vreme după aceea am ocolit biblioteca, unde mărgica imensă ședea la loc de cinste, cocoțată pe un soclu de lemn sculptat cu măiestrie. Dacă mă absorbea?

A treia nu mai era una singură, ci un colier întreg din miezuri translucide, sidefii. Perfecte.
Mi-au spus că sunt perle. Niște pietricele secretate de scoici. Așa cum are bunica la fiere? Da, numai că sunt mult mai prețioase. Și pe scoică o doare la fel de tare ca pe bunica? La fel de tare, da. Și atunci ale bunicii de ce nu sunt prețioase? Dacă le înghit, o să mă doară și pe mine? O să te doară.
Le-am lăsat în pace. Acolo, în cutia din lemn de cireș, căptușită cu satin roșu. Îmi era silă de ele. Pentru durerea aceea cu nimic mai ascuțită decât a bunicii, dar privilegiată. Mă întrebam uneori de ce le-o fi purtat mama mireasă. Dar nu ceream răspunsuri.

O vreme, visam că găsesc mărgele peste tot. Sub covoare, în iarbă, în apa din cadă când mă bălăceam cu rațele de celuloid. Uneori ploua pe afară cu ele.

Apoi au venit bilele translucide.
Micha³ le colecționa cu religiozitate, schimbând pe ele toate mărunțișurile pe care le avea prin buzunare, castanele din ghiozdan, soldățeii de plumb, mașinuțele, surprizele din ouă Kinder și kleberele cu fotbaliști. Într-o zi l-a dat pe Teddy. Am mai mult cu douăzeci, mi-a strigat, intrând valvârtej în casă. Ursulețul meu nu mai era. Ochii lui rotunzi portocalii erau cea mai prețioasă comoară pe care o aveam.

Nu am plâns. Dar când am plecat la Cracovia cu mama, am furat colecția lui Micha³, împrăștiind bilele verzi, albastre, galbene și roșii, una câte una, de-a lungul căii ferate. La Cracovia, mătușa mea purtătoare de șiraguri chihlimbarii mi-a dăruit un Teddy nou.
Constatam că uneori e bine să te răzbuni. I-am spus mamei. Iar ea mi-a spus că nu mă răzbunasem. Făcusem doar dreptate.

Apoi nu au mai fost mărgele magice. Atârnau la gâtul fetiței de peste drum. Ca bombonelele de M&M, pe care nu le-aș fi mâncat pentru nimic în lume, pentru că îmi învinețeau limba și nu mai puteam să mă strâmb.

Am început să dau târcoale globului pestriț.
La urma urmei, era cel mai cinstit dintre toate. Ne suporta fără să ne arate și fără să ne scuture. Era ca un cățel blând, plin de purici și cam bolnav.
L-am îmbrățișat din nou și m-am simțit un fel de zeu mititel și puternic, lipsit de răutate. Pe acolo pe undeva, erau bunici ale căror dureri treceau neobservate. Copii care își pierdeau ursuleții. Alții care își pierdeau bilele colorate. Și alții care nu se puteau bucura nici măcar de o mărgică imperfectă de alună.

În brațele mele care creșteau, pământul stătea cuminte, încolăcit în jurul cozii lui de lemn sculptate cu grijă. La adăpost.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.