Cântecul l-a însoțit pe om de la începuturi. Pe pereții unor peșteri din epoca neolitică oamenii, de atunci, au desenat și diferite instrumente muzicale. Desigur cu ajutorul acestora, dar și a unor texte, acești strămoși îndepărtați iși exprimau într-o formă artistică sentimente. Poate că prin muzică și text invocau și forțe, de ei știute, care să-i ajute la obținerea celor necesare traiului. Instrumente muzicale apar și în reprezentările grafice aparținând sumerienilor, egiptenilor, popoarelor asiatice. Și poporul ales avea preocupări muzicale. Împăratul David da instrucțiuni asupra instrumentelor muzicale ce trebuiau să fie folosite pentru acompanierea Psalmilor. Una din cărțile Vechiului testament, “Cântarea Cântărilor”, cuprinde adevărate imnuri închinate sentimentului omenesc al iubirii. Exemplele se pot multiplica la nesfârșit. Însoțit de cântec omul a trecut prin milenii ajungând cea ce este astăzi.
Dacă este adevărat că în România Veșnicia s-a născut la sat tot atât de adevărat este și că unele melodii născute aci au devenit nemuritoare. Ele au inspirit compozitori celebrii precum: Ciprian Porumbescu, George Enescu, George Georgescu, Sabin Drăgoi, Timotei Popovici, Filaret Barbu, etc.etc. Aceștia au construit pe motive populare adevărate bijuterii ale muzicii culte. Fenomenul este și invers. Oare câți mai știu astăzi cine sunt autorii melodiilor ori textelor pe care le fredonează de atâtea ori precum: A venit aseară mama, Laie Chiorul, Marșul lui Iancu, Pe umeri pletele-i curg râu, Muma lui Ștefan cel Mare etc.etc. Aceste cântece, cu toate că sunt de autor, au intrat in folclor. Ele au încântat multe generații și vor mai încânta altele, de acum înainte. De ce oare? Pentru că exprimă sentimente umane. Prin așa numitele cântece de pahar Bachus își îndeamnă adepții, ocazionali sau permanenți, să se rupă de banalul cotidian, să-și înalțe spiritul cântând. De la înălțimea la care se ridică nu pot crede pe cei care le spun că melodiile le cântă uneori fals sau chiar le transformă in urlete. Ei se identifică, de exemplu, cu bietul fecioraș din satul transilvan pe care “l-a luat nemțul cătană/ La pușcă de bună seamă”. Suferă împreuna când neamțul nu-l lasă acasă cu toate că “S-a făcut iarba de coasă și e holda de plivitu”. Toate îl lasă rece pe neamț chiar si argumentul forte că “mândruța-i de iubitu”. Oftează apoi acești susținători ai biete cătane împarătești, de acum un secol și jumătate, dându-i întru totul dreptate “că de cât la neamț cătană/ mai bine-n codru cu peană”. La pălărie bineințeles. Cântece de dor, cântece de jale, cântece de bucurie, cântece de petrecere, cântece de vitejie, cântece pe versuri de mari sau mai mici poeți au stat și mai stau alături de om în momentele importante ale vieții precum și în cotidian.. Nu felul în care sunt primite de un anumit public, la un moment dat, dau garanția perenității, ci mesajul transmis de melodie și text. Oare ce mesaj transmite românilor, prin melodii de certă origine asiatică, Vali Vijelie ori acel matur copil minune care după un “oooof" care ține vreo șapte secunde ne spune că "viața mea, of inima mea, of degeaba cânt, tare necăjit mai sânt". Și dacă ar fi numai câteva manele. Dar sunt sute. Le auzi la tarabele vânzătorilor de muzică, pe posturile de radio și televiziune, la nunți. Sunt învățate repede mai ales de tineri. Noroc că “și uitarea e scrisă-n legile omenești” Aceleași legi vor face să dispară și așa numita muzică de cartier. Aceasta, în afara unei crase lipse de cultură, nu transmite nici un mesaj. Cuvintele obscene sunt la ele acasă. Întotdeauna tinerii au dat dovadă de nonconformism și de teribilism, au rostit și scris astfel de cuvinte. Arheologii le-au descoperit și pe zidurile anticului oraș Pompei. Nu cred, însă, că și-ar fi permis vre-un tânăr de atunci să apară în Forum proferând expresii triviale. Acum, la noi, prin texte ca cele de mai sus, spuse in fața întregii țări, nu numai că se încalcă buna cuviință înrădăcinată de secole, dar parcă se îndeamnă la viol. Leguitorul ar trebui să-și spună cuvântul în această privință.
Manelele și muzica de cartier sunt doar accidente nefericite în istoria cântecului românesc.
Cântecul, prietenul nostru, fie că-l ascultăm, îl interpretăm sau dansăm în ritmul lui, ne va insoți și de acum înainte. Vom ști să adoptăm din când în când, ca și până acum, frați ai lui de pe alte meleaguri. Dar numai atunci când ei vibreaza pe unda sufletului nostru.