Nici un timp nu mai era dispus să mai acorde o șansă. Oamenii se mișcau prin văgăuni publice. Mi-era greață. Îmi este greață. Niciun ucenic nu a încercat să spargă bariera dintre om și gunum. Un puști a crescut. Apoi al doilea. Și al treilea... Puștii cresc. Jumătate din ei se grăbesc în fiecare dimineață spre podul negru să își etaleze eternitățile pe tarabe improvizate din covoare turcești. Lumea trecea schiloadă în burți de gnum. Liniște. Corpuri vii. Corpuri moarte. Râmele crescuseră în formă de cai și niciun univers nu mai năștea eternități, niciun Dumnezeu nu mai auzea zgârâiturile celor ce mor. Se murea. Se murea la fiecare pas și în fiecare zi. Se murea dimineața, atunci când roua pălea la frumusețea soarelui. Se murea seara, atunci când luna moartă mai mișca un deget.
În pat se despărțeau două vise. Care fusese ale aceluiași om. Copilul căruia i se furase visul. Niciun vis nu putea ființa singur. Melodrama acidulată a suprasentimentalismelor poetice îi zerpezeau buzele. Gunumul s-a ridicat a deschis frigiderul și a băut un pahar de lapte. A deschis televizorul și a ucis un om care își căuta iubita la din dragoste. Și-a aprins o țigară cu bricheta fără gaz iar dincolo de draperie se putea vedea podul pe care treceau mașini albastre și negre și gri. La piciorului podului ardeau două mașini albe și un gnum.
Asta l-a scos din sărite. Și-a pus paltonul roșu și a ieșit să-și cumpere țigări. Bună... Scenariul vechi nu se detașa nici de data asta de el. Singur într-un oraș gol se chinuia să își găsească calea spre șoseaua de centură. Acolo nimeni nu îl mai putea atinge. În singurătatea lui oamenii erau viermi iar el o fârmitură de pâine la masa unui gunum. Un semen de-al lui. După tot ce s-a întâmplat între ei acum vroia să îl omoare. Lumea nu mai visa. În fiecare noapte se simțea sufocat de nevisare. Lașitatea timpului îi dădea planurile peste cap. Niciun vis, niciun aer, nimic din nimic-ul care l-ar fi putut face fericit. Fericirea, sutele de mii de rânduri scrise despre. Totul i se părea banal. A vrut să construiască un castel din bețe de chibrit, dar chibritele lui erau umede și nu s-ar fi aprins. A vrut să facă o vilă de carton în care să-și verse jumătate din pielea scorojită de nesomn, dar nimeni nu mai dădea carton pe bani. Mâncarea era pe sfârșite. Se săturase. Îi era sete. Încă o gură de lapte. Îi era aer. Oamenii mureau pe străzi. Mai erau puțini care visau iar el îi simțea de la o mie de kilimetri. Nu mai trebuia să fugă noaptea prin tot orașul. Acum putea trăi întins în pat. Izolat în garsonieră. Scuipa sânge când picta. Tablourile lui stăteau agățate de fereastră. Cerul se albea și se înnegrea la fiecarae douăzecișipatru de ore.
Am vrut să mă plimb și am acceptat propunerea papucilor de seară să îmi alunge monotonia îmbâcsită. Parcul era verde. Copii se jucau. Nu le puteam răpi visele. Le ignoram vederea. Ce putea să știe un gunum despre copilărie? El nu a stat la pieptul mamei când s-a născut. Nimeni nu i-a învelit piciorușele când în somnul agitat arunca pătura jos din pat. Același pat din garsonieră. Degetele erau întotdeauna reci. Pielea suptă de apă. Vântul miorlăit la orizont scuipa răcoare în vene. Ce putea să știe un gunum despre viață? Gnumul ia dat mereu o aromă de mușețel în inimă. O aluzie de portocală și un gust de scorțișoară. Când a venit vremea să se despartă a plâns. Așa trebuia. Și-a scos picioarele din gnumuri și a plecat. S-a ascuns într-un om și a plecat. A plâns... dar a plecat mai departe. Acest deja vu nu îl făcea să se răzgândească. Ar fi plecat mereu și s-ar fi oprit de fiecare dată. În parc lătrau câinii. Iarba miroase a hoit și a om. A stat prea mult afară. Azi era hotărât. Vroia să se facă scriitor. Să creeze un personaj pe care să îl cheme Bogdan. Să îl crească. Să îi dea visuri. Să îi dea talent. Să îl îmbătrânească. Să îi dea înțelepciune și-apoi să îl facă nebun. Știa ce are de făcut.
În patul lui erau aruncate manuscrise. Nu reușea să scrie niciun rând. Camera de supraveghere îl filma îndeaproape. Nu îmi scăpa nimic. Pe monitorul alb cu gri îi priveam zbaterile geniului. Un gunum devenit aproape uman. Totul se datora impermeabilizării cu gnum expirat. Ce îmi păsa mie, eram doar un om de servici care se uita pe furiș la ceea ce se întâmpla în sanatoriu. Dar cel mai mult îmi place să privesc în vestiarul nebunelor. Acolo se schimbă și apoi se duc să facă duș. Amina e bună tare. A încercat de vreo câteva ori să se sinucidă dar a fost găsită de oameni ai străzii și au adus-o aici. E blondă, cu ochii căprui. Buza de sus subțire iar cea de jos groasă. Când curge apa de la duș pe ea își mușcă buza de jos. Sânii sunt mari așa cum îmi plac mie. De fiecare dată mă masturbez când ea face duș. E ora opt. E aproape gata. Paznicul e plecat la masă, gardianul face tura.
Un rând. Aș fi vrut să mă dezbrac de toate gândurile și să țip de plăcere. Voi începe prin a-mi cere iertare. Nu am ce face. Întotdeauna mi-am dorit să rămână ceva după mine. Atunci când aveam vise vroiam să mă fac mare. Ãsta va fi primul rând. Îmi pare rău! Voi scrie cu negru. Îmi place negrul. Atunci când măzgălești un cerc și începi să îl umpli cu negru pare o gaură. Noapte sub pod e întuneric. De la geamul garsonierei pare o gaură neagră. Iar în jurul cercului negru voi desena alfabetul și apoi un mod pașnic de a trăi. Poate o lume. Cred că da. Iar Bogdan va plânge în fiecare noapte când își va aduce amine de ce s-a născut. Ce distractiv va fi. Dar voi plânge și eu. Nimeni nu va înțelege scurtăturile pe care mintea lui le va face. Știu... îi voi da capacitatea să uite. Să nu... să nu îi pese de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Asta va fi. Bogdan va fi un geniu gunum. Dar nu îi voi spune adevărul. Poate va fi o telenovelă. Da! Cu iz de contemporaneitate expirată și suprasentimentalisme deșucheate. Poate îl voi face gigolo. Ce tare ar fi! Să moară femeile după el. Și noaptea neapărat trebuie să plângă. Printr-o situație neplăcută îl voi face o parte din câteva cercuri conjugale. Va fi o telenovelă pe cinste.
Dar unde se va turna? Nu e bine. Gata. Mă las de scris. Ori scriu un roman așa cum trebuie ori... îl omor ca să îl fac din nou. Da asta e. Sunt genial. Lumea va vorbi despre mine. Gnumurimea se va teme de forța mea angelică și de extravaganța simțurilor mortuare. Voi ademeni nașterea într-un colț și voi fierbe câteva semințe de gnum. Îmi voi face implant de ficat să pot scrie și noapte fără să mă sufere ficatul de oboseală. Atunci vor face față la nesomn. Doi ficați. Dual Ficat. Super tare!
Își strânse lucrurile și se grăbi să ajungă pe stradă. Lumea protesta în fața podului. Preoții miruiau în stânga și în dreapta. Lunetiștii împânzeau blocurile. Copii pe biciclete dădeau rotocoale. Șmecherii fumau droguri în jeepuri. Poliția. Habar nu avea că a fost făcută pentru revolte de stradă. Grăbeam pașii. Vroiam să identific cadavrele fumegânde. Niciun gunum. Doar oameni prinși în burta unui gnumur. Nimic exagerat. Un gnumur își pierduse abilitatea de a merge și a picat de pe pod. Pentru că era îmbalonat a explodat. Se mai întâmplă. Nimic nu e sigur dincolo de podul negru preferat de sinucigașii de lună plină. În buzunarul drept port întotdeauna un cui. Îl folosesc să închid ușa. Acum mi l-am înfipt în mână în speranța că nu voi mai simți nimic. A durut. Nu curgea sânge. Doar câte un vis mai evada din când în când. Miroase a friptură de vise. Ce plăcut! Îmi aduce aminte de acasă. Căldura sobei și șemineul strâns jumătate în perete. Lemne pline de zăpadă ce se pârlesc. Numai mama nu era. Nici tata. Nu i-am cunoscut niciodată. Gnumul a fost totul pentru mine. Și azi zăcea jumătate în amintire.