O dramă petrecută pe mare, acum aproape două sute de ani, a impresionat profund pe contemporani. Scurgerea timpului a estompat-o și apoi a șters-o din memoria colectivă. Doar cei care trec pragul Muzeului Luvru spre a vedea tabloul pictorului Theodore Gericault intitulat “Pluta Meduzei” mai sunt zguduiți de acea dramă. Ce s-a întâmplat atunci?
Răspunsul ni-l dă istoricul francez Andre Castelot întrun capitol al lucrării sale “Dramele istoriei”. Pe scurt evenimentele au fost următoarele: Chaumareys, ofițer de origine nobilă, fugit din țară în timpul revoluției, se întoarce în Franța în 1814 și este numit de regimul restaurației comandant al navei “Meduza”. In această calitate este trimis în fruntea unui convoi de patru nave să ia în posesiune teritoriul Senegalului. Echipajele navelor au fost drastic reduse ca să facă loc corpului expediționar compus din 240 de oameni, ofițeri și soldați. Mai fuseseră îmbarcați funcționari ai viitoarei administrații, unii dintre ei cu soțiile și copiii, în total 122 persoane. Datorită unor greșeli de navigație, imputabile comandantului, nava “Meduza” eșuează, adică este imobilizată în ape mai puțin adânci. Marinarii și soldații primesc ordin să construiască o plută în care să fie mutată încărcătura vasului, ca acesta ușurându-se, să se poată dezlipi de pe fund. După ce pluta este gata se pornește o furtună năprasnică, iar vasul pierzându-și cârma devine o epavă bătută de vânturi și plină de apă. Trebuia părăsit cât mai repede, dar nu existau decât șase bărci de salvare în care încăpeau doar jumătate din naufragiați. Se întocmește în taină o listă a privilegiaților. Chaumareys se afla în prima parte a listei. Cei care n-au încăput pe listă sunt îmbarcați pe pluta construită anterior. Nici un ofițer navigator n-a rămas pe pluta, comanda dându-i-se unui tânăr elev de marină handicapat din cauza unei răni la picior. Greutatea celor 147 de pasageri fac ca fragila ambarcațiune să se afunde, oamenii stând în apă până la genunchi, alții până la brâu. Cincizeci de oameni cred că sunt mai în siguranță pe nava eșuată decât pe pluta fragilă și supraaglomerată rămânând pe “Meduza”. Ambarcațiunea este așa de grea încât bărcile de salvare care o remorcau nu pot să înainteze. Atunci Chaumareys, care era acum comandantul uneia din cele șase bărci de salvare, taie cablul care îl lega de plută. Comandanții celorlalte cinci bărci îi urmează exemplul. În felul acesta pluta, cu pasagerii ei cu tot, este părăsită fără a avea instrumente de navigație. Drept hrană oamenii părăsiți nu aveau decât un sac de pesmeți, puternic umezit de apa mării, un butoi cu vin și puțina apă potabilă. Acum începe adevărata tragedie pentru pasagerii plutei. Unii își fracturează picioarele între scândurile plutei, alții cad în mare. După câteva zile supraviețuitorii suferă cumplit de foame ajungând să-și mestece hainele, cizmele sau chiar să devoreze fâșii din cadavrele ce pluteau în jurul lor. Cei care mai erau încă sănătoși îi aruncă peste bord pe cei bolnavi, pentru a-și mării cât de cât rațiile de pesmet muiat în apă de mare și vin. După treisprezece zile supraviețuitorii văd o navă care nu oprește să-i recupereze. Era nava Argus, din convoiul lor, dar care avea de recuperat 9000 de monede de pe nava eșuată. Însfârșit “Argus” se întoarce și salvează pe cei 15 supraviețuitori. Supraviețuitorii de pe epavă, trei din cincizeci, sunt salvați după 45 de zile. Ei vor afla că bărcile de salvare au ajuns după patru zile la țărm fără prea mari complicații. Chaumareys se întoarce în Franța și cere, de la superiorii lui, câteva luni de concediu “pentru restabilirea sănătății”.
La toate acestea mă gândeam, cu ceva timp în urmă, când în presa scrisă și în cea audiovizuală de la noi apăreau mereu știri despre politicieni care părăseau partidele care i-au propulsat, dar care au pierdut alegerile, înscriindu-se în cele de la putere. Și asta în disprețul electoratului care, dacă forțăm un pic comparația, îl putem asemui cu pasagerii de pe pluta Meduzei
Ar trebui amintit politicienilor, de care vorbeam, și ce s-a întâmplat cu “nobilul ofițer”. A fost radiat din corpul ofițerilor de marină și condamnat doar la trei ani de închisoare. A îmbătrânit. Copiii din satul de lângă castelul său, când îl întâlneau, dădeau cu pietre după el. Fiul său n-a vrut să se însoare pentru ca numele tatălui să nu se perpetueze. Într-o bună zi tatăl l-a găsit mort, se sinucisese fiindu-i rușine de numelui său. Bătrânul castelan a murit în singurătate.