Dimineață…Mă trezesc…După ce-mi beau cafeaua ies pe balcon pentru a lua puțin aer curat.
“Este o zi atât de frumoasă și însorită, e numai bună de o plimbare în natură” mi-am spus eu.
Apoi fără să mai stau pe gânduri, m-am îmbrăcat, mi-am luat rucsacul în spate și am plecat într-o mică excursie.
Nici nu am ieșit bine din scara blocului că m-am și întâlnit cu o veche prietenă.
-Bună, unde te duci? M-a întrebat ea.
-Bună, i-am raspuns. O zi atât de frumoasă nu merită ratată, așa că m-am hotărât să merg într-o excursie în natură.
-Dar singură?, întrebă ea nedumerită.
-Da...îi răspund.Trebuie să fiu singură, doar eu și natura. Am nevoie de liniște și singurătate pentru o vreme. Orașul ăsta..., mașinile care poluează aerul..., oamenii care se îngrămădesc în autobuze și magazine...îmi provoacă o oarecare agitație care în timp devine insuportabilă.
-Bine, dacă așa crezi, spuse ea cam nedumerită, îți urez o plimbare plăcută.
Îi mulțumesc apoi îmi continui drumul.
Eu și natura? Ce am putut spune. Nu-mi place să merg singură în natură, dar acum mă hotărâsem, am plecat în căutarea timpului pierdut.
Timpul pierdut? Ce tot vorbesc aici? Da, e timpul acela căruia nu-i dai importanță și pe care îl folosești la lucruri atât de nefolositoare. Când trec anii își dai seama cât de important era, dar atunci e prea târziu..
M-am decis să merg în Poiană, așa că nevrând să iau autobuzul, am urcat pe Dealul Melcilor, am luat-o pe câteva scurtături și am ajuns într-o poieniță.
Fiind ostenită m-am hotărât să stau să mă odihnesc. Am stat câteva minute după care m-am hotărât să merg mai departe. Am mers ce am mers și când ajunsesem să ies din poieniță, copacii au început să se unească formând o barieră uriașă.
Am alergat într-o parte și în alta, dar prea târziu, eram deja blocată în acea poieniță. Am căutat o cale de ieșire, până am descoperit o mică cărare care m-a dus în fața unui imens și triumfător castel. Acest castel data din 1537 și avea o structură stil baroc.
M-am apropiat și am bătut în poartă. Mi-a deschis un domn destul de drăguț care m-a invitat înăuntru.
Castelul era frumos atât pe dinafară cât și în interior. Erau tablouri foarte vechi, chiar și Monalisa a lui Leonardo Davinci și diferite statui. Era frumos decorat, iar lumina care era artificială era plăcută ochilor. Mai era și o seră cu flori foarte rare.
Dar cu toate acestea domnul Vilsmeyer, proprietarul acestui castel, era foarte nefericit.
-Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de supărat? Îl întreb eu.
-Sunt supărat că, de când am pus piciorul în acest castel nu am mai putut pleca de aici, iar lumina soarelui nici nu mai știu cum arată.
-Cum așa?
-Să-ți povestesc.
Eram un copil orfan, singur pe lume și îmi trăiam viața la un orfelinat. Când am împlinit vârsta de optsprezece ani a trebuit să părăsesc orfelinatul. Nu aveam unde să mă duc, deci trebuia să trăiesc pe stradă.
Dar nu am mai avut timp să fac acest lucru deoarece în ziua când trebuia să plec de la orfelinat a apărut un domn care m-a informat că sunt moștenitorul unui castel. Nu prea mi-a venit a crede, deoarece nu știam de existența vreunei rude, dar nu mai avea importanță atâta timp cât aveam unde să stau.
Așadar m-am dus să văd castelul, dar în momentul în care am intrat în castel, copacii s-au unit și astfel m-au închis aici. S-au îmbinat în așa fel încât razele soarelui nu pot pătrunde, iar singura ieșire este acea cărare pe care ai venit tu, dar după cum ști și poienița e blocată.
Neavând de ales, mi-am ocupat timpul cu florile din seră. Însă într-o zip e când citeam o carte am găsit o scrisoare de la străbunicul meu în care îmi explică despre acești ciudați copaci.
-Pot să văd și eu scrisoarea?
-Da, îmi răspunse acesta în timp ce o căuta.
-Poftim, iat-o.
O iau și o citesc:

“Dragul meu nepot Vilsmeyer,

Îmi pare rău că nu m-ai cunoscut
Și că la orfelinat tu ai crescut
Fără părinți și-o rudă aproape
Eu m-am bocat aici peste noapte
Pe când în castel eu am intrat
Copacii în urma mea s-au îmbinat
O ieșire în zadar am căutat
N-am găsit nimic totul e blocat
Totuși într-o noapte am avut un vis
Ai aparut tu și drumul s-a deschis
Copacii în scrum s-au prefăcut
Iar castelul pe loc a dispărut

Deci dragul meu știu că vei veni
Și că o soluție tu vei găsi
Ești un băiat deștept
Nu trebuie mult să aștept
La optsprezece ani îl vei primi cadou
Castelul acesta va fi doar al tău
Nu trebuie decât să te gândești
Și rezolvarea o să o găsești
Ia în calcul și ce e ciudat
Nu te gândi că totul e “curat”
Dezleagă acest blestem
Și vei deveni suprem.

Cu drag străbunicul tău, Gattermann. “


- Interesantă scrisoare, am spus eu, parcă ar fi o ghicitoare.
- Da, o ghicitoare, dar însă nu am găsit nici o rezolvare.
- Dacă îmi dai voie te voi ajuta să găsești soluția.
- Binențeles. Poți căuta unde vrei,dar scapă-mă din această pădure.
Am început să studiez castelul când într-o parte, când în alta, când afară, când înăuntru. Nimic. Dar într-o zi intrai într-o bibliotecă imensă. Nu văzusem niciodată atât de multe cărți. Erau aranjate pe diferite domenii: istorie, geografie, biologie, matematică, fizică, chimie, astrologie, etc.
M-am îndreptat spre dulapul cu cărțile din domeniul istoriei. Am găsit fel și fel de cărți foarte vechi, unele dintre ele erau despre castele, altele despre razboaie. Cercetând câteva ore am găsit o carte și despre acest castel, în care povestea atât de la construirea lui până în momentul de față. Pe la sfârșitul cărții am găsit o hartă care arăta drumul spre o comoară. După ce am studiat-o și am descifrat-o am realizat că acea comoară se află în interiorul castelului.
Am urmat instrucțiunile de pe hartă și am ajuns într-o cameră de la etaj. Acolo am început să caut în podea, să caut o ușă secretă pe la pereți, dar în zadar, nu găsisem nimic. Eram dezamăgită și când eram gata să ies din cameră am ridicat ochii înspre tavan și...surpriză. Sus pe tavan era desenat un soare. L-am rugat pe Vilsmeyer să-mi aducă o scară și am urcat în pod. Acolo am zărit cinci borcane cu substanțe chimice foarte strălucitoare, care luminau destul de puternic, încât în pod se vedea foarte bine cu toate că nu era nici o sursă de curent acolo.
Am luat acele borcane și le-am dus în bibliotecă. Acolo îmi petreceam cel mai mult timp. Nu știam ce fel de substanțe sunt, deoarece nu mai văzusem așa ceva, dar știind că sunt substanțe chimice m-am îndreptat spre cărțile din domeniul chimiei.
Și aici erau foarte multe cărți, dar mi-a atras atenția o carte mare, groasă și veche.
Am studiat-o iar pe la mijlocul ei am citit despre acele substanțe apoi am găsit o rețetă.
Am amestecat substanțele, conform rețetei și am obținut o substanță care se degaja foarte repede. Am pus-o într-u borcan închis și mi-am continuat cercetările.
Pănă acum mă descurcasem destul de bine, dar acum mă îpotmolisem.
Nu mai știam la ce domeniu să mă uit pentru a-mi continua cercetarea. Am citit din fiecare domeniu dar nimic nu mai găseam, până într-o zi fiind plictisită am făcut un avion de hârtie. L-am aruncat, iar acesta s-a oprit pe un raft din domeniul biologiei. M-am dus sa-mi iau avionașul, când deodată am văzut o carte la fel de groasă ca și cealalte dar în care scria despre plante foarte rare și ciudate. Despre copaci care creșteau la infinit, flori carnivore uriașe și chiar despre acei copaci care se legau între ei. Iar pe la sfârșitul cărții explica prin ce metode poți distruge aceste plante ciudate.
Ca să distrug acei copaci trebuia să pun pe acoperișul castelului acea substanță strălucitoare. După ce am pus substanța la locul indicat , vaporii au intrat în contact cu copacii, iar aceștia s-au prefăcut în scrum, iar în momentul în care razele soarelui au atins castelul acesta a dispărut.
Apoi eu și Vilsmeyer ne-am întors în oraș. Aici am avut parte de o surpriză cam neplăcută.
Părinții cât și prietenii mei erau cam bătrâni.
Nimeni nu putea să înțeleagă ce s-a întâmplat cu noi, cum de suntem încă tineri trecând atâția ani.
Pentru că ne iubeam, eu și Vilsmeyer ne-am căsătorit și acum ne aduceam aminte de aventura pe care am trăit-o împreună.
Vilsmeyer s-a decis să nu mai accepte moșteniri de la persoane pe care nu le cunoaște, iar eu mi-am dat seama că timpul pierdut nu trebuie căutat.
Căutând timpul pierdut, pierzi și mai mult timp din timpul pe care-l mai ai.