Spre seară lumea a început să se retragă spre case. Vântul prezenta amorțeală specifică pământului. Limuzinele încărcate cu șmecheri se deplasau pe bulevarde. Gunumii se țineau de mână și vorbeau despre impotențe scalare. Stelele se pregăteau să ia cina. Luna își așterna covorul turcesc și aștepta să ia cina. Nimic bizar! Totul devenea o parte din simțirea mea ca om. Ce om? Poate de data asta ar fi trebuit să nu îmi pese. Să mă reped spre zonele neutre ale pământului și să aștept. Cu aparatul de filmat în brațe poate aș fi reușit să prind cel mai bun cadru. În exclusivitate aș fi prezentat monotonia gunumilor de-abia treziți din somnul etern. De fapt, de-abia născuți. Printre ei un geniu. Singurul geniu făcut. Acela care își schimbă pielea de om atunci când îmbătrânește. El nu se pregătește niciodată de moarte ci de naștere. Pentru gunumii această viață cum o numesc pământenii se derula în sens invers. Ei mureau și așteptau să se nască.
Anca și-a terminat dușul. Și-a schimbat halatul iar acum se îndreaptă spre dormitorul în care își va omorî plicitseala jucându-se domino. Eu probabil îmi voi termina tura plângând. În singurătatea mea nimeni nu mă întreabă cum o duc. Nimeni nu mă cunoaște. Eram doar o pată de cerneală pe un ștat de plată. Când am venit aici saloanele erau aproape goale. Doar câte un nebun mai urla din când în când povestindu-mi despre cel de-al doilea război mondial. La un moment dat a apărut Anca. Mi-a deslușit modul de a umbla noaptea și mi-a spus povestea ei. Am ascultat-o cu patimă și cu pasiune. Ziua nu puteam dormi. Zâmbetul ei mă făcea să tresalt din vis. Se întâmplase să rămân fără visuri. Nimănui nu-i păsa de singurătatea mea. Și de ce i-ar fi păsat. Eram unul din restul. Dar eram geniu în ceea ce făceam. Acum m-am perfecționat. Nimeni nu dă cu mătura mai bine ca bine. Nimeni nu șterge praful cu talentul meu. După mine se naște o nouă scenă pe care Anca e liberă să danseze și să cânte. Glasul ei divin mă face să tremur. Mi se face pielea găină acum, când doar mă gândesc la ea. Viața ei a fost precum o bucată de șfoară pe care o înnozi și iar și iar... până când nu mai rămâne niciun loc de noduri. Ultimul nod i l-am făcut eu când încercam să o sărut. Era într-un moment de criză. Se credea Gioconda. Am reușit să îi fac rost de o haină neagră și de un ruj. Mi-a mulțumit și apoi mi-a cerut iertare. De ce? Pentur că la starea ei socială nu putea să-și plece nasul la nimicia mea. Mă privea ca pe un hamster care nu își găsea locul în acvariul improvizat de stăpân. Dar nu îmi păsa. Frumusețea ei... Aș fi putut să o privesc ore în șir. Fără ca măcar să știe și fără să îmi vorbească. Întotdeauna pe la ora asta camera de supraveghere e goală. Toți au alte treburi. Iar cele patruzecișicinci de minute îmi ajung până mâine. Fără să-i văd chipul nu aș putea trăi încă o zi. Talentul ei actoricesc mă înnebunește. Posibilitatea ei de a trece dincolo de timp și de spațiu. Cum își aduce ea aminte de ce s-a născut. Toată ființa ei mi se pare extraordinară.
Lumea nu are nevoie de mine. Voi dispărea la un moment dat într-o cenușă albastră. Sanatoriul nu mi s-a părut niciodată mai alb. În camera mea e cald și circulă un aer de înghețată. Când m-a trezit dimineață am cerut o cafea. Mi s-a dat doar o felie de pâine și un ceai fără zahăr. Voi scrie. Voi reclama asta la președintele țării. Dacă mai e cineva sus acolo. Nimeni nu vrea să îmi spună nimic. Am încercat să evadez până la poartă. Să întreb lumea dacă războiul s-a terminat. Dacă revoltele de stradă s-au terminat. Nimeni nu mă lasă.
Bogdan ducea o viață din ce în ce mai încărcată. Nu mai făcea față nebuniilor interstelare ce îi treceau prin cap. Romanul nici măcar nu l-a mai început. Volumul de versuri a rămas într-un sertar înainte de a pleca de-acasă.
Sunt o fetiță cu fundițe. Mama mea când m-a făcut vroia ca eu să ajung vedetă de cinema. La trei ani a încercat să mă omoare.
În garsonieră puțea a fum de țigară. Manuscrisele au mucegăit de-atâta teamă de a se scrie. Nimeni nu mai vroia nimic de la un gunum aflat în suferință. Tainele pe care eu le putea da lumii nu mai interesa pe nimeni.
Îmi ducea viața de pe o zi pe alta. Munceau pentru o fărâmă de aer și o bucată de pâine. M-am mutat de la sanatoriu într-un azil de bătrâni. Făceam ceva pentru moșnegii suferinzi. În fiecare seară le citeam din scrierile mele și le povesteam cum că voi scrie cel mai tare roman scris vreodată. Acesta se va numi GNUM. Același rând îl citeam de fiecare dată și oamenilor le plăcea. De fiecare dată se întrebau cine cui cere iertare. Mereu aceleași întrebări, mereu aceleași răspunsuri. Acest deja-vu revenea de fiecare dată. Dar nimănui nu îi păsa ce face un gunum fugit din Gnum. Dar mie îmi păsa. Eram singurul care nu văzuse niciodată acest loc despre care îmi vorbeau fantasmele mele. Dar îl voi vedea. Și când voi păși dincolo de poarta lui voi descoperi ce e așa de fascinant în acest loc. Și apoi voi scrie despre Gnum. Despre toate minunățiile pe care le-am văzut. Pentru oameni probabil va fi un roman ficționalist sau sf dar pentru mine va fi realitatea pură. Dincolo de toate aparențele care ne înconjoară ceva trebuia să fie real. Puritatea pură despre care vorbesc ei. Oamenii nu mai cred în visuri purificatoare sau în iubire. Singura lor problemă e banul. Trebuie să încercăm să vedem dincolo de fantasmele propriilor idei. Ființa umană e doar o parte din angrenajul eternității. Nimic nu răsare dincolo de noapte. Și nici un vis nu rezistă dincolo de podul negru. Acest pod e un simplu pod. Pentru trecători el nu înseamnă nimic. Pentru mine... Eu sunt un trecător care a învățat să meargă pe acest drum întortocheat. Care a deslușit fiecare ungher al camerei în care stă. Niciun plictis nu mă face să transpir și nu mă face să îmi pierd răbdarea. Atât alb. Albul devine obsedant. Când am visat sfârșitul lumii zodiile erau îmbrăcate în forme de animale și urlau pe toți cerii. Niciun cer din cele cunoscute nu avea nimic împotrivă. De aici se năștea improvizația ființei umane. Incoerența faptelor atrăgeau după sine o coerență de invidiat.
Bogdan nu a știut niciodată să facă ceva bun pentru el. Tot timpul a încercat să iasă în evidență prin nebuniile oligofrene și schizofrenice pe care le învățase din cărțile de psihologie. Cel mai bun prieten al său era psiholog. Câteodată chiar el l-a îndrumat pe drumul ăsta șocant al descoperirii schizofrenice. De fapt, ceea ce pentru el era normal lumii i se părea altfel și deci nelalocul lui. Dar el era hotărât să continui. Vroia să își susțină ideologiile despre viață așa cum a învățat în clasele primare. Dacă faci ceva atunci trebuie să îți dorești să fii cel mai bun în ceea ce faci. Asta vroia și Bogdan. Își descoperise vocația. Dar și drumul pe care avea să meargă în viață. Dar drumul ăsta nu e niciodată ușor. Toate ungherele și toate pietrele pe care le întâlnea în cale îl făceau, de multe ori, să renunțe. Să își ia geanta și să plece în lume. Dar pentru el acest pelerinaj nu era lașitate. Era doar încercarea de a o lua de la început și de a face încă o dată ceea ce a reușit de multe ori. Singur într-un oraș gol. Se simțea bine când își ținea iubita noaptea în brațe și înjura când dimineața aceasta nu mai era lângă el. El însuși era o incoerență a trăirilor. El însuși creea o coerență a faptelor. De multe ori se oprea din drum. Mai bea o cafea sau fuma o țigară. Știa că dacă va ajunge în Gnum lucrurile aveau să se schimbe. Iar apoi... Ficționalismul propriu-zis al realismului nu îl speriau. Cunoaștea foarte bine dedesupturile mecanismelor ce se corelau în viața asta abstractă. Dar ce putea face el? Nimic. El însuși un nimic cu rod.
Vroiam să mă împac cu ideea că nu voi termina romanul. Am mai încercat de câteva ori să fac lucrul ăsta. De tot atâtea ori ceva m-a oprit. De exemplu zilele astea mi-a revenit în minte Steihnerd cu jurnalul lui despre fericire. Dar nu am de unde să îl mai citesc. Sau de ce aș face. El e un om. Gunumia nu știe ce e fericirea. Cartea lui autobiografică nu e decât un îndemn la nebunie. Gunumii nu sunt nebuni. Ei știu tot despre viață. Nimic nu îi poate surprinde.
Am început să citesc Jurnalul Fericirii. Dar mi se pare simplu. Eu, poetul, eu, omul care e pregătit să înfrunte lumea nu vedeam așa de limpede. Parcă aș fi un personaj de roman iar scriitorul mă învârte pe toate părțile încercând să scoată ceva din nimicia mea. Cred că trebuie să mă țin tare. Voi desface oamenii în două imponderabilități. Voi lăsa lingăii într-un colț. Caracteristica lor de ființare nu mă interesează. E doar un joc care se vrea a emite pretenții. Nu mă mai interesează nimic. Nimic. Nimic. Nimic.... Mult nimic. Prea mult pentru un suflet îmbâcsit de atâta zerpezeală suprasentimentalistă.
Anca a crescut la țară. Acolo unde avea de toate. Dar nimeni nu a întrebat-o vreodată daca se simte bine sau rău. Concepția despre viață era simplă. Se năștea. Muncea. Se mărita și apoi avea să facă copii, mulți copii să le ajungă tuturor bărbaților din comunitate. Trebuia să fie curva țăranilor. La birtul din sat era obiceiul paharului. Bețivii violau fetele tinere ca să le inițieze pentru o viață absurdă. Anca a fugit când avea 13 ani. Nimic nu a făcut-o să întoarcă capul. Bătăile părinților...