- Martha, privește! Ce vezi?
- Suntem noi. Tu parcă ai mai îmbătrânit puțin. Eu tot frumoasă. Þi-au ieșit fire albe pe la tâmple. Cât să fi trecut de când ne-am văzut ultima oară? Pletele mele negre îmi șoptesc în fiecare noapte despre cât de tânără sunt încă. Îmi place să mă privesc în oglindă.
- Atunci spune-mi, ce e în spatele nostru?
- Un perete alb. Imaginile au căzut azi noapte. Îmi place așa cum e acum. Parcă e mai multă lumină. Am nevoie de cît mai multă lumină.
- Dar în stânga?
- Un pat, un șifonier, o măsuță portabilă. Îmi plac camerele aerisite. Prea multă mobilă mă limitează. Mi-aș dori o cameră lungă, să pot alerga dimineața dintr-un colț într-altul.
- Dar în dreapta?
- E fereastra. Am deschis-o când încă dormeai. Aerul de primăvară îmi dă putere, iar soarele mă face fericită.
- Hai să ne aruncăm pe fereastră. Hai Martha! Dă-le dracului de oglinzi și de ziduri și de mobile. Cît poate fi până jos?
- 1 minut.
- Atât de puțin? Mi-aș dori să fie mai mult, să simt căderea.
- Nici prea mult. Te vei sătura prea devreme și-ți va părea rău.
- Hai și tu cu mine.
- Știi că nu pot acum. Trebuie să ajung la școală.
Și a plecat.
M-am întins pe pat imaginându-mă căzând. Prima oară m-am gândit să mă arunc cu capul înainte, ca într-un bazin. Mi-aș fi dorit să înot prin aer stilul fluture, dar mă răzgândisem. Îmi venise în minte să încerc săritura în picioare. Dar ar fi fost atât de neinteresantă, n-ar fi impresionat prin nimic. O simplă cădere ca de piatră. Atunci am ales să alunec pe spate. Să mă rostogolesc în aer. Era cea mai bună idee. Lipit de geamul camerei lui, Arne mi-ar fi făcut o poză cu aparatul său nou de care era atât de mândru. Ar fi fost perfectă pentru colecția de fotografii.
Pisica cu coada neagră intră în cameră și se sui lângă mine pe pat. Mă privea de parcă aș fi picat de pe altă planetă. Întoarse capul spre ușă și mieună scurt. Pisica cu coada albă o auzi și intră și ea în cameră urcând pe pat de cealaltă parte a mea. M-au privit tăcute pentru cîteva secunde, apoi săriră în același timp pe măsuța portabilă, apoi direct pe fereastră. Am încercat să le prind dar era prea târziu.
- Martha, unde ești?
- Abia am ajuns lângă turn. Sunt pe bicicletă acum, nu pot vorbi.
- Știi, s-a întâmplat ceva...
- Trebuie să închid. Vorbim mai târziu, ok?
Și a închis.
M-am prăbușit lângă pervaz. Priveam în lung camera rememorând saltul în doi timpi al pisicilor. Cum reușiseră să-mi citească gândurile? M-am ridicat și am privit pe fereastră. Cele două pisici nu erau însă nicăieri. Am ieșit din cameră alergând pe scări până am ajuns în stradă. Le-am căutat prin toată zona. Le-am strigat. Am întrebat oameni dacă le-au văzut. Am scotocit ascunzișuri și pubele de gunoi. După un timp m-am întors în fața casei și am urcat la Arne. Abia terminase de developat câteva fotografii de la parada animalelor de pradă. Mi le arătă încântat.
- Sunt chiar ultimile. Privește! Aici e întâlnirea ursului polar cu cel brun. Ce bătălie a ieșit, îți aduci aminte? Am surprins exact momentul în care polarul își înfipsese ghiarele în cel brun. Sau asta cu șarpele boa încolăcit pe gâtul dresorului său, privindu-mă lacom. Ce ochi fantastici! Mai am aici grupul de hiene sfâșiind carnea aruncată de mulțime și cele trei fetițe speriate de răgetul leului. Ce spaimă au tras! Hahaha! Au avut noroc că a fost o simplă paradă.
Hobby-ul prietenului meu îmi provoca silă. Mania de a fotografia imagini oribile, ipostaze șocante sau pur și simplu ce era mai grețos în orașul nostru, îl transformase mult. Abia aștepta să mă arunc pe fereastră pentru a-mi face o poză. Din camera lui ar fi putut capta perfect momentul. Dorea să deschidă o expoziție și apoi să-și publice colecția într-o carte.
- Ãsta va fi și titlul: „Greața Orașului – Ghid de anti-prezentare.” Va fi un boom financiar. Voi fi bogat, arătând lumii ceea ce îi place să vadă. Voi deține puterea asupra lor, alimentându-le setea de penibil. Voi râde cu poftă.
Nu știu de ce vroiam să mă arunc. Încercam din răsputeri să îmi aduc aminte cum îmi venise această idee. Îmi intrase însă în cap, iar Martha nu mă asculta. Ne priveam de multe ori în tăcere stând amândoi întinși pe pat. Cine adormea primul pierdea. Nu știu ce se întâmpla cu ea după ce adormeam. N-am câștigat niciodată jocul acela.
Arne privea mirat una din fotografii, rotind-o în toate unghiurile.
- Auzi, tu știi ce e cu asta?
- Ești nebun? Astea-s cele două pisici ale Marthei care au sărit dimineață pe fereastră. Cum dracului le-ai pozat zburând prin aer?
- Eu n-am pozat nimic de genul ăsta. Pisicile mai cad de la etaj. Nu e nimic excitant în asta.
- Atunci cine a folosit camera ta?
- Nu știu. Nu eu. Azi-noapte am rămas la un prieten. Am ajuns acasă acum două ore și m-am apucat de developat.
- Nenorocitule, ce-ai avut cu ele?
- Lasă-mă în pace cu pisicile tale. Nu știu nimic. Pleacă.
Și am plecat.
Am luat însă fotografia cu mine. Am intrat în cameră și așezându-mă pe pat am început să o privesc atent. Nu înțelegeam de ce pisica cu coada neagră din planul apropiat era redată pe jumătate. O urma cea cu coada albă în planul îndepărtat. Imaginea fusese făcută fără discuție de la geamul lui Arne. Știam unghiul din care se putea vedea fereastra noastră. Cum era însă posibil să apară doar jumătate de pisică?
Sunetul telefonului îmi întrerupse gândurile. Era Martha.
- Trenul ajunge în zece minute. Trebuie doar să las dosarul. N-am să stau prea mult. Ce era atât de important când m-ai sunat?
- Nimic. Nu era nimic. Vroiam doar să-ți aud glasul.
- Mă întorc curând. Te rog, ai grijă de tine. Nu te mai uita în oglindă fără mine. Așteaptă-mă.
- Te voi aștepta. Mi-e dor de tine.
- Pisicile mele îți vor ține de urât. Joacă-te cu ele.
- Mă voi juca. Acum însă trebuie să plec până la Arne. Te iubesc.
Și am închis.
Dar nu am plecat nicăieri. N-am putut să-i povestesc cele întâmplate. Cel puțin nu prin telefon. Nici nu mai înțelegeam ce se petrecuse de fapt. Am luat un pix de pe masă și m-am apropiat de fereastră. L-am aruncat urmărindu-l. A căzut ca un bolovan pentru câteva secunde apoi... nimic. Am căutat altceva. Am luat un pachet gol de țigări din coș și i-am dat drumul. S-a răsucit de câteva ori în aer și apoi... nimic. Am coborât din nou scările alergând și am ajuns în fața casei privind asfaltul. Nici urmă de pix sau de pachet. Am privit brusc spre geamul lui Arne, dar acesta trase imediat perdeaua. Am ridicat brațele în aer însă nu am putut simți decât briza acelui vânt de primăvară. Am urcat în cameră abătut. Trebuia s-o fac. Nu o mai puteam aștepta pe Martha. Nu mai era timp.
M-am apropiat de fereastră și m-am urcat cu spatele pe pervaz. Am privit spre stradă cu coada ochiului apoi am alunecat ușor. Câteva păsări zburară prin aer. Și eu odată cu ele.


§


- Zareh, privește! Ce vezi?
- Suntem noi. Eu parcă am mai îmbătrânit puțin. Tu tot frumoasă. Mi-au ieșit fire albe pe la tâmple. Cât să fi trecut de când ne-am văzut ultima oară? Pletele tale negre îmi reamintesc în fiecare noapte cât de tânără ești încă. Îmi place să te privesc în oglindă.
- Atunci spune-mi ce e în spatele nostru?
- Un perete negru. Imaginile le-am lipit azi noapte. Îmi place așa cum e acum. E o atmosferă intimă. Am nevoie de cît mai multă intimitate.
- Dar în stânga?
- O saltea, un șifonier, o masă lungă. Îmi plac camerele aglomerate. Fără mobilă mă simt stingher. Mi-aș dori o cameră mică, să nu mă pot mișca prea mult înăuntru.
- Dar în dreapta?
- E fereastra. Am închis-o când încă dormeai. Frigul iernii mă îngheață și oricum afară nu e pic de lumină.
- Hai să ne aruncăm pe fereastră. Hai Zareh! Dă-le dracului de oglinzi și de ziduri și de mobile. Cît poate fi până jos?
- 1 minut.
- Atât de puțin? Mi-aș dori să fie mai mult, să simt căderea.
- Nici prea mult. Te vei sătura prea devreme și-ți va părea rău.
- Hai și tu cu mine.
- Știi că nu pot acum. Trebuie să ajung la școală.
Și am plecat.
Am coborât scările și am ieșit în stradă. De când învățasem să merg pe bicicletă nu mă mai dezlipeam de ea. Reușisem vara trecută cu ajutorul Marthei. Înainte îmi era frică. Nu putem ține balansul. Eram crispat. Mă prăbușeam într-o parte și în alta. Însă într-o dimineață, am ținut drumul drept și nu m-am mai putut opri. Ieșisem din oraș iar când m-am întors era deja noapte. Am adormit zâmbind, rememorând locurile prin care ajunsesem.
Acum tocmai traversam unul din podurile de lângă turn când de undeva din dreapta mi-au tăiat calea, într-o secundă, două pisici. A trebuit să frânez brusc și eram gata să intru în cafeneaua din colț. M-am oprit și am privit înapoi însă nici urmă de ele. Semănau puțin cu ale mele. Am dat din cap neînțelegând și mi-am continuat drumul mai departe.
Nici nu pornisem bine că sună telefonul. Era Martha.
- Zareh, unde ești?
- Abia am ajuns lângă turn. Sunt pe bicicletă acum, nu pot vorbi.
- Știi, s-a întâmplat ceva...
- Trebuie să închid. Vorbim mai târziu, ok?
Și am închis.
Trebuia să fiu atent la drum. Mai aveam puțin până la gară. Era o jumătate de oră de mers cu trenul așa că aveam timp să o sun. Priveam întotdeauna pe geam râurile simetrice ce tăiau câmpiile noastre. Uneori citeam. Alteori vorbeam cu oameni. Ca acum de pildă când un bărbat negru se așeză lângă mine.
- Sunt fotograf. Colind lumea în lung și în lat captând imagini inedite. E atâta suferință în lume... Am fost în atâtea zone de conflict, am parcurs războaie. Încerc prin imagini să redau oamenilor simțămintele mele. Lucrez pentru un ziar, iar acum m-am întors din Zimbabwe.
- Am și eu acasă un prieten îndrăgostit de imagini. Tocmai și-a cumpărat un aparat nou și e foarte mândru de el. Cu toate astea, e puțin ciudat. El e atras de imagini oribile, ipostaze șocante sau pur și simplu de ce e mai grețos în orașul nostru. Nu a fotografiat niciodată în afara orașului. Ultima oară a fost entuziasmat de parada aceea a animalelor de pradă. A fost o zi groaznică. Þin minte că la un moment dat doi urși au început să se lupte. Apoi lumea aceea parcă înnebunise. Începuseră să arunce cu carne grupului de hiene. Un șarpe aproape și-a ștrangulat propriul stăpân iar un leu a scăpat prea aproape de mulțime. Trei fetițe au leșinat în fața părinților lor care râdeau. Am fugit de acolo îngrețoșat. Trei zile m-am ascuns de oameni.
- Limitele unui oraș sunt atât de înșelătoare. Priviți. Orașe în ruine, oameni mutilați, copii orfani, sânge, oase, scrum. Istoria s-a născut mereu din distrugere. Continuăm să construim pentru a avea ce distruge. E un lanț fără oprire. Îl urăsc. Lumea nu a înnebunit deloc ci pur și simplu așa s-a născut. Și noi odată cu ea. Ne învârtim în jurul planetei fiindcă știm că o face oricum și fără noi. Ne dăm un sens, ne oferim o motivație, ne creăm speranțe până când timpul termină ceea ce noi poate nu am reușit: să ne omorâm de tot, să îndeplinim și ultima misiune de care suntem în stare.
- Dar asta ce vrea să reprezinte?
- Ah, e o poză făcută pe o stradă din Harare.
- Nu, nu. Aici jos în dreapta. Pare a fi o jumătate de pisică.
- Ce tot vorbiți? Trebuie să fie doar o creangă de copac. Cum ar putea ieși o pisică din pământ?
- Dar se vede foarte clar. Nici eu nu îmi dau seama cum e posibil.
- Vorbiți prostii. Dați-mi albumul! Lăsați-mă în pace!
Și l-am lăsat.
Mi-am amintit de Martha. Am luat telefonul și am sunat-o.
- Trenul ajunge în zece minute. Trebuie doar să las dosarul. N-am să stau prea mult. Ce era atât de important când m-ai sunat?
- Nimic. Nu era nimic. Vroiam doar să-ți aud glasul.
- Mă întorc curând. Te rog, ai grijă de tine. Nu te mai uita în oglindă fără mine. Așteaptă-mă.
- Te voi aștepta. Mi-e dor de tine.
- Pisicile mele îți vor ține de urât. Joacă-te cu ele.
- Mă voi juca. Acum însă trebuie să plec până la Arne. Te iubesc.
Și a închis.
Îmi era teamă. Simțisem ceva în vocea ei. N-ar fi trebuit să o las singură. Pășeam acum spre ieșirea din gară fără să-mi iau gândul de la ea. Oamenii începuseră să se agite în jurul meu. Vorbeau uitându-se mirați unii la alții. Un bărbat strigă ceva, undeva departe în spatele meu. Câteva femei începuseră să țipe, iar cu toții alergau în toate direcțiile. Am început și eu să alerg până când am întrebat pe cineva.
- Ce se întâmplă?
- E o bombă!
Din spate se auzi o explozie. Un cărucior zbură pe lângă mine. Apoi un suflu fierbinte mă înconjură. Fotograful din tren era acolo imortalizându-mă arzând. Gara sărise în aer. Și noi odată cu ea.


§


Câteva păsări zburară prin aer. Și eu odată cu ele...

... - Nu te mai uita în oglindă fără mine. Așteaptă-mă...

... - Eu n-am pozat nimic de genul ăsta. Pisicile mai cad de la etaj...

... imagini oribile, ipostaze șocante sau pur și simplu ce era mai grețos...

... pentru cîteva secunde, apoi săriră în același timp pe măsuța portabilă...

... Arne mi-ar fi făcut o poză cu aparatul său nou...

... - Hai să ne aruncăm pe fereastră...

... - Cât poate fi până jos?...

... - Martha, privește! Ce vezi?


§


Am deschis ochii. Era încă noapte. Venise timpul s-o trezesc și pe Martha. Apoi am coborât din pat.
- Unde te duci?
- Vino cu mine.
- Dar ei?
- Două corpuri neînsuflețite. Nu mai putem face nimic.
- Nu crezi că ar fi trebuit să așteptăm până mâine?
- Ar fi fost la fel. Așa, măcar am rămas împreună.
- Tu parcă ai mai îmbătrânit puțin.
- Tu tot frumoasă.
Ca într-un film. În oglindă. Eu, pisica cu coada albă și ea, pisica cu coada neagră.