Vagonul de clasa a treia, în care se urcă, era aproape gol. Se așeză la geam dar nu văzu mare lucru deoarece fiind obosit și flămând încercă să doarmă. Într-o gară cumpără de la un copil, care-și striga marfa fugind pe lângă vagoane, cinci mere cu cincizeci de bani. Erau tari și acre. I-au răscolit și mai mult foamea iar în lădiță nu mai erau decât două schimburi de cămăși și izmene, o pereche de pantofi, cam mari dar noi, precum și un pulover de lână.
În gara din Sibiu era destul de mare forfotă. Tocmai sosise, din direcția opusă, încă un tren și se pregăteau să plece două. După poziția soarelui își dădu seama că acesta va apune cam după o oră, așa că va trebui să se grăbească să găsească pe acel "Bădiț Petrică" ce ținea, probabil, o casă destul de mare pe acea stradă cu nume ciudat.
După ce ieși din gară întrebă, de adresă, pe primul om, care i se păru localnic.
- "Mergi dumneata cu tramvaiul, și te cobori la a doua oprire. Acolo îi Hotelul Bulevard. Pe lângă el îi un șir de castani. Faci vreo câțiva pași înapoi, către gară, ș-apoi o iei pe prima la stânga. Mergi, mergi până tai Ulița Măcelarilor și iară mergi c-apoi se face pe dreapta Schinarea Cânelui. Îi vedea care-i numărul că stă scris pe toată casa. Case îs numai pe dreapta că pe stânga îi zâd. Ajungi și cu ochii închiși".
A mulțumit frumos omului care l-a lămurit atât de bine . Desigur nu era român pentru că avea un accent tare ciudat, vorbea rar găsindu-și cu greu cuvintele. Neamț să fie? Ungur să fie? N-avea de unde ști. Se uita curios în jur. În depărtare se vedeau turnuri înalte. Se afla la marginea unei piețe, destul de mari, care se termina cu niște case cu etaj. În dreapta era o bisericuță ciudat de mică iar în stânga pieții se aflau șoproane. Tot examinând ce-i cădea în fața ochilor auzi sunete sacadate de clopot. Nu veneau de la bisericuță ci din partea opusă. Se uită într-acolo și văzu pentru prima dată un tramvai. S-a oprit nu departe de el. Deci acolo era stația. Se grăbi și urcă pe ușa din spate. Mai urcară domni, doamne, copii. Alți călători, mai vechi, stăteau pe două bănci, lungi cât vagonul, puse față în față, alții în picioare se țineau de niște curele. Îi plăcea ce vedea. Îi plăcea mai ales faptul că nimeni nu se uita cu mirare sau altcumva la el. I se părea că într-adevăr este egalul tuturor. Unii erau îmbrăcați mai elegant, alții mai sărăcăcios, dar absolut toți erau încălțați. Din punctul ăsta de vedere parcă toți erau vilegiaturiști. La un moment dat observă că a rămas singur pe platforma din spate. Ușa glisantă în spre vagon era deschisă. Cu toate că era destul de multă lume în vagon nu se auzea decât crănțănitul roților pe șine. Dintr-odată auzi o voce de femeie, foarte fermă : “Taxa vă rog! Tinere, înaintează și scoate-ți bilet”. Intră și plăti. La prima stație s-a mutat pe platforma din față. Se miră un pic de cel ce conducea tramvaiul. Era îmbrăcat tot în uniformă, iar când și-a întors, pentru o clipă capul, i-a văzut barba enormă și nasturii strălucitori.
Tramvaiul s-a oprit a doua oară iar el s-a dat jos. A rămas descumpănit pe peron. Tramvaiul încă nu plecase iar din sens opus venea, destul de repede, un alt tramvai. Ciocnirea părea inevitabilă. Până să reacționeze el, cumva, tramvaiul coti pe lângă o casă destul de mare, cu etaj, care stătea singură singurică în mijlocul străzii. Se gândii că o fi Hotelul Bulevard de care îi spuse omul din fața gării. Deocamdată era singur, în mijlocul străzii, dacă nu punea la socoteală și casa cu pricina. Casa asta nu putea fi hotelul pentru că nu avea nici un fel de verdeață în față. Poate și-a bătut joc de el omul din fața gării. Trebuie să întrebe imediat pe cineva. Trecu, cu atenție din mijlocul străzii, pe trotuar. Întrebă pe primul om ce trecu pe lângă el. Răspunsul fu scurt și apăsat:”Nem tudom”. Măi să fie! Oboseala îl cuprinse din nou, dar foamea era parcă mai puternică. Observă că stă în fața unei prăvălii. Prin sticla vitrinei se vedeau, aranjate frumos pe rafturi, pâini, franzele, chifle, fel de fel de cutii, de cârlige erau aliniate rude de salam. Intră fără să stea pe gânduri și ceru o franzelă. Cum o plăti și începu să rupă bucăți și să le înfulece. După câteva clipe se opri rușinat și dădu să plece. Doamna de după tejghea zâmbii și zise:
- "Draghe, dacă-i așa de foame la tine, șezi la mosuțul aia. Dache dai la mine tri lei poți să munânci și o suta gram de salam și un puhar de lapte covăsât"
Stătu la măsuță, căută să nu se mai grăbească și mâncă pe îndelete nu de trei lei, cum a zis doamna, ci de șase. Laptele covăsit parcă i-a prins cel mai bine. Dar și franzela și salamul.
Pe perete era un ceas care arăta ora șase și jumătate. Nu peste mult timp se va însera și el n-a dat încă de Bădițul Petrică. Doamna de după tejghea scria ceva într-un registru. Îndrăzni, totuși, să o întrebe de Hotelul Bulevard și de Schinarea Câinelui, explicându-i că vine direct de la gară unde un binevoitor l-a îndreptat încoace, adică la a doua stație de tramvai, numărate de la gară. După ce doamna înțelese despre ce este vorba un râs cristalin îi izbucni din piept încât de abia putu să-i spună:
-"Ioi, draghe, bine ți-o zâs omu`. Da la tine, tu ai suit în tramvai și venit aici. Trăbuia, la tine, să merji încolo". Și iarăși a izbucnit în râs.
Când a văzut cum l-au amărât cuvintele ei, a căutat să îl îmbuneze:
-"No, nu supăra la tine, mai dai cincizeci de bani și duci înapoi, acum patru ștății".
Sfatul era bun, mai ales că începuse a se însera. Râzând, din când în când, doamna i-a explicat să ia tramvaiul, când o veni, că vine și pe seară, dar mai rar, de dincolo de casa din mijlocul drumului. Ar putea merge și pe jos, că nu-i departe dar străzile sunt foarte întortochiate.
A făcut calea întoarsă. A numărat stațiile ajungând fără greș la Bulevard. Cu toate că începuse sa se înnopteze reuși sa se orienteze, tot la a doua, a treia casă atârna câte un felinar electric. Ajunse repede și în dreptul casei cu numărul 18 de pe strada indicată de prietenul său. Felinarul electric era prezent și aci. O poarta uriașă străjuia intrarea. Apucă cu amândouă mâinile mânerul porții, trase cu nădejde dar nu putu s-o urnească. Încercă să bată cu pumnul, dar poarta era atât de masivă încât zgomotul produs de-abia îl auzea el. Nu-și făcu probleme deosebite, gândindu-se că va merge să stea peste noapte în gară iar a doua zi își va rezolva problema cu gazda. Bine că mâncase. Dădu să plece când văzu, pe poartă, o mică tăbliță de metal pe care era desenat un clopoțel, având dedesubt inscripția “trage”. Văzu și un mic mâner, parcă era cel de la lădița lui. După câteva clipe trase cu nădejde. Se auzi un clinchet, ca cel de la tramvai. Nu trecu mult timp și un glas hodorogit: “Care ești acolo!”. Fiind luat pe nepregătite răspunse cu sfială dar destul de tare ”Eu”. „Care Io, mă! Zii cine ești? “Sunt un învățător de la Râmnicul Vâlcea. M-a trimis la dumneavoastră, pentru găzduire, colegul meu Viorel Șerb”. Se auzi răsucirea unei chei enorme într-un zăvor pe măsură. Poarta se deschise lăsând să se vadă în semiîntuneric un om voinic îmbarcat ca ungurenii, care treceau din când în când în urma oilor, cine știe unde, pe lângă orașul în care învățase el .
-Bine ai venit domnule, să ști ca noi luăm, pe noapte pentru găzduire șaisprezece lei, singur in cameră, zece cu încă doi.
-Ași vrea singur, dacă se poate.
-"Să poate, cum să nu să poată, că nu-i îmbulzală, că doar mâne nu-i târg. Hai dumneata după mine".
Fu condus printr-un pridvor lung într-o cămăruță.
-"Dacă nu ti-i supăra, dumneata să-mi dai banii înainte, barem pentru noaptea asta. Cu șaisprezece lei, cum am zis, poți să stai până mâine pe vremea asta".
Scoase din buzunarul hainei, la întâmplare, câteva monete, număra șaisprezece lei, restul le puse la loc. Omul îi dete “noapte bună” și “hodină plăcută” apoi se retrase.
Rămânând singur Nae trase micul zăvor pe care-l văzu la ușă, își făcu câteva cruci și mulțumi fierbinte, în gând, lui dumnezeu. Dacă de la plecarea de acasă și până acum câteva clipe mereu avuse impresia ca este fugar sau chiar vagabond acum parcă s-a preschimbat, pe moment, într-un om sigur pe sine. Cămăruța aceasta, curată cu patul, măsuța, scaunul, ligheanul, săpunul, găleata cu apă, cuierul, soba, toate, toate, erau ale lui, chiar dacă numai pentru douăzeci și patru de ore. E bine c-a muncit la începutul verii in gara din Vâlcea. Oare o să-i ajungă banii până va putea câștiga alții, din meseria în care se pregătise? Își scoase punguța de pânză pe care o purta legată la gât cu un șnur de cânepă pe sub cămașă. O desfăcu îi turnă conținutul pe masă și începu sa numere. Erau toți, adică douăzeci și cinci de poli, ceiace făcea exact cinci sute de lei. Unde să-i pună ca sa fie cât mai sigur de ei? Deasupra patului era o icoană care-l reprezenta pe patronul său, Sfântul Nicolae. Era aninată de un cui în așa fel că parte de sus era distanțată câțiva centimetrii de perete. Băgă mâna între partea de sus a icoanei și perete și văzu că s-a prăfuit. Își dete seama că acolo este o ascunzătoare sigură, și-i puse sub paza sfântului. Numără, apoi, și ce mai avea in buzunar. Erau exact treizeci și nouă de lei. Fu mulțumit de constatarea făcută. Își spuse apoi că va trebui sa fie zgârcit cu el, până la avariție. Își aduse aminte de piesa "Hagi Tudose" în care jucase rolul titular când era in clasa a VI-a și își spuse zâmbind “Ei nici chiar așa.” Era frânt de oboseală. Desfăcu patul Îi plăcu că erau cearceafuri curate, parcă nu de cânepa ci de bumbac. Conform obiceiului, de la internat, își puse pantalonii, la dungă, sub saltea, pentru ca dimineață să fie călcați, celelalte haine le împătură frumos pe scaun. Mulțumi încă odată lui dumnezeu că a ajuns cu bine, între streini, sub un acoperiș. Adormi pe dată, somn adânc, fără vise.
Se trezi în zori. Avea o senzație ciudată, plăcută și de îngrijorare în același timp. Se simțea și foarte odihnit. Se uită împrejur și nu știu unde se află Câteva momente crezu că visează. Se ridica într-un cot, întoarse puțin capul și zării icoana sfântului. Într-o străfulgerare de clipa retrăi evenimentele din ajun. Se ridică automat și vârî doua degete în spatele sfântului. Punguța era la locul ei. Mulțumit se spăla în lighean, se îmbracă, își ascunse cu grijă punguța la piept, legată de gât, sub cămașă și făcu patul. Ieși pe coridorul lung și apoi într-o curte destul de largă, străjuită în trei părți de ziduri înalte, pardosită cu pietre pătrate dispuse in semicercuri concentrice. Poarta masivă se deschise și din stradă intră omul care-l primise aseară. Purta pe după un umăr o traistă și într-o mâna o damigeană, învelită cu răchită împletita. Îi dădu bună dimineața.
-Să fi sănătos domnule. Durmit-ai bine?
-Foarte bine. Dacă ești dumneata așa bun poți să mă îndrumi undeva unde să pot mânca ceva mai ieftin?
-Nu trebuie sa mergi nicăieri. Daca vrei sa mănânci hai cu mine
Îl introduse într-o cameră mică de la parter unde se afla o masă lungă înconjurată de o parte și de alta de bănci la fel de lungi. Pe masă se aflau câteva străchini, o pâine foarte mare, abia începută, și câteva căni de faianță albă cu desene colorate în albastru reprezentând flori. Trei locuri de la masă erau ocupate de oameni mai în vârstă îmbrăcați în haine la fel cu ale gazdei. Se așeză și el, mai departe de cei trei. În zidul dintr-o parte a camerei era o ferăstruică prin care se vedea o sobă imensă iar pe pereți fel de fel de oale, cratițe, capace de vase, polonice. Omul care-l aduse aici văzându-l nedumerit i se adresă:
-Aici îi "cumna" unde mănâncă călătorii care dorm la noi. Cine mănâncă la amiaz, da ăștia îs puțini, trebuie să plătească. La fel și seara, dacă nu cumva mâncă din traistă. Mâncarea de dimineața intră în prețul plătit pentru dormit. Azi poți sa mănânci de dimineață o bucata de brânză, ori o felie de slănină, o cupă cu lapte fiert, și pită iți tai cât vrei de pe masă. Naie îl privi admirativ ceiace îl făcu pe celălalt sa strige :
-Marieee! Hai odată! Nu vezi c-a venit un "domnuț" care n-are vreme de stat mult?. Hai odată!.
Își făcu apariția, cu o farfurie într-o mână și cu o cană foarte mare, de vreo doi litrii în cealaltă, o fătucă subțirică cu o ie albă cusută cu negru pe mâneci și fusta plisată de culoare închisă, fără încălțări. Lasă farfuria în care se afla o bucată destul de mare de brânză, și-i turnă din cana cea mare, în cea mică, lapte din care ieșeau aburi. Mâncă cu poftă pâine cu brânza, bău laptele aproape fierbinte. Se sculă de la masă, se uită după omul căruia îi plătise găzduirea. Nu-l văzu. Ieși în curte. Îl găsi măturând cu un târn pavajul care și fără asta părea destul de curat. Acesta îi mai reaminti că poate sta în cameră până la ora opt seara, că dacă vrea să fie sigur că poate să mai stea o noapte, ori câte va voi, trebuie să plătească acum. Îi mai spuse că întrucât aseară a venit târziu nu la scris în "reghistru" de aceia să facă bine să vie cu el la “cănțălarie”. Au mers într-o mică cămăruță, sub scară, unde pe o măsuță se afla un caiet, format mare, de măsuță era legat cu o sforicica un capăt de creion chimic. Îl lua în mână îl înmuie un pic în colțul gurii și zise
-Cum să scriu că vă cheamă, și de unde veniți?
-Mă lăsați sa scriu eu?
-Cum să nu, că eu mai bine tai lemne decât să scriu!
Luă creionul în mână și cu dezinvoltură completă rubricile din registru. “Numele”: Nicolaie Tomescu, “ocupațiunea”: învățător, “de unde vine” Olănești-Vâlcea “semnătura”: aici semnă cu înflorituri, semnătura pe care o exersase mult. În ultimul an de școală era o adevărata întrecere între colegii lui de a avea fiecare o semnătura cât mai alambicată și imposibil de imitat. Scrisul, foarte caligrafic, contrasta cu celelalte rubrici unde creionul chimic se vedea că a făcut mari eforturi pentru a le completa. Se uită, pe verticală la rubrica “ocupațiunea”. Cele mai multe aveau răspunsul “plugar” doar în două locuri scria “meșteșugar”. Scrisul de mână se vroia a fi de tipar. Apăreau litere mari amestecate cu litere mici. Se uită apoi și responsabilul cu “reghistru”. Cu o uimire nedisimulată acesta exclamă:
-Nici chiar "notarășul" nostru, ba chiar nici popii din trei sate n-ar fi scris așa de "fain".
Apoi după ce se mai uită odată, de data asta mai atent zise:
-Să trăiți domnule învățător Niculae, tare o să-i pară bine și vărului ăsta al meu, Petrică, care-i stăpân aici, când o afla că i-a trecut pragul un învățător. Învățătorii, popii și "notarășii" trag la Mielul Alb, la Popa Luca ori la Bulevard. La "Romișe Caiser" trag numai chiar cei ce n-au ce face cu banii. Mare cinste ne-ați făcut c-ați venit la noi.
Apoi, din vorbă în vorbă, află că Bădițu Petrică îi plecat la un proces cu fostul proprietar al casei de pe Schinarea Cânelui. Procesul se judecă acum la Curtea de Apel din Cluj. În contractul de vânzare-cumpărare, în afara casei de la numărul 18, era trecut și un teren de 1/32 iugăre de la numărul 24. Ori acest teren nu a intrat în posesia lui Petrică, invocându-se fel de fel de motive. Vânzarea s-a produs înainte de 1918, ori acum fostul proprietar, grof ungur, nu mai locuiește în țară ci a plecat in Ungaria. De acolo el cere, așa cum sunt legile de acum, bani de la stat în locul terenului. Ori statul pretinde acum acești bani de la Petrică dacă vrea să intre în posesia terenului. A cheltuit până acum, cu procesele, bani de nu face terenul. Își putea cumpăra cu acești bani pe puțin cinci iugăre în satul lui. Dar nu se lasă Petrică. Acest teren îi este necesar pentru că cei ce trag la “cortelul" lui sunt mai mult țărani care vin la târg cu carele, ori acolo puteau să intre pe puțin 15 care, cu vite cu tot . Ar fi câștigat îndoit de la oamenii pe care îi găzduia dacă le-ar fi putut asigura adăpost pentru care și animale. Văzând, într-un târziu, că tânărul învățător parcă nu mai este chiar așa de atent la povestea lui schimbă vorba:
- Astăzi îi Sfânta Mărie de aceia se poate sta la taclale, că-n zi de lucru nu-i vreme. Dacă vreți sa stați și la noapte spuneți acum.
Naie înțelese că trebuie să plătească, îi număra omului banii.
Ieșii în stradă. Pietrele de râu cu care era pavată strada străluceau de curățenie. Soarele lumina doar acoperișurile înalte de țiglă roșie. De abia când intră într-o stradă mai principală, care duce spre hotelul Bulevard(acum făcea in sens invers drumul parcurs aseară de la stația de tramvai spre micul hotel în care se aciuase) se întâlni cu primii oameni. Câteva perechi, îmbrăcate în haine de sărbătoare, unele însoțite de copii, urcau mica srăduță. Deodată începu să sune grav un clopot iar peste câteva clipe un altul, cu glas mai subțire să-i țină isonul. O atmosfera de sărbătoare plutea parcă în aerul proaspăt. Cum de uitase că astăzi îi zi de sărbătoare? Ar fi trebuit să știe, că doar acasă el și mai ales frații și surorile mai mici socoteau în fiecare zi cât a mai rămas din post. Fiecare din frații mai mici trăgeau nădejde că el va fi norocosul care va fi luat la bâlciul care se ținea cu această ocazie la Păușești. Unii dintre ei aveau, de te miri unde, chiar și bani puși deoparte pentru a se da în scrânciob sau pentru a-și cumpăra o turtă cu oglindă. Și cei care nu erau luați la bâlci se desfătau în ziua asta nu numai participând sau uitându-se la horă, fiecare după vârsta pe care o avea, dar se puteau învârti în scrânciobul instalat, cu aceasta ocazie pe maidanul din mijlocul satului. Și dacă n-aveau bani puteau să se învârtă în scrânciob, dar mai întâi trebuiau să ostenească învârtind multe ture roata care mișca instalația. Parcă mai mai să-i pară rău că n-a plecat din sat după 15 august. Dar repede scăpă de acest gând zicându-și “ce-i făcut îi bun făcut”. Mergând așa, după grupurile de oameni, se trezi la un moment dat în fața unei biserici cum nu mai văzuse până atunci. Doua turle, care parcă atingeau cerul, se terminau cu doua cruci. O cupolă largă părea sa fie tot acoperișul. Ca să intri trebuia să urci multe scări care duceau spre uși masive. Cărămizile care alcătuiau zidurile se vedeau și erau de culoare aurie, din când în când făcând loc câte unui rând de culoare roșie. Din astfel de cărămizi erau construiți și stâlpii care susțineau gardul care nu era altceva decât o serie de sulițe înalte de fier. Intră în curtea bisericii iar când începu să urce scările își ridică pălăria din cap. Înainta, foarte încet, pe un preș, în șir, după alți oameni până ajunse în fața iconostasului. În tot acest timp un cor, pe patru voci, dădea răspunsurile preoților conform tipicului. Cele patru voci se armonizau perfect. Gingășiei sopranelor și altistelor le răspundeau vocilor grave ale bașilor iar ale tenorilor parcă erau sunetele scoase de trâmbițele îngerilor în slava Atotputernicului. O asemenea trăire nu mai avusese, nici chiar atunci când îi reușeau la vioară sunete, aproape perfecte, din Rapsodia Româna sau din exercițiile după Paganini. După ce sărută Sfintele icoane și se închină mai înaintă vreo zece pași. Altarul era încă tot departe dar se vedeau bine, printre capetele celor din față, ușile împărătești. Îndrăzni să-și întoarcă capul în spre dreapta unde văzu ca se află în apropierea tronului pe care ședea Înaltul Prelat. Își dădu pe dată seama că este Mitropolitul Nicolae Bălan. Auzise și citise despre Înalt Prea Sfinția Sa. Îl și văzuse odată, de la distanță, în curte Mânăstirii Cozia intrând împreună cu un numeros sobor în biserica lui Mircea Cel Bătrân. N-a avut loc să intre și el in biserică. Au intrat puțini invitați. Fiind acum atât de aproape de o înaltă față bisericească îl cerceta printre genele întredeschise. Era îmbrăcat în haine preoțești iar pe cap purta o coroană împărătească, așa cum văzuse prin icoane că aveau unii sfinți. Nu-și amintii care dintre ei. Ba da! Sfântul Nicolae mai purta o astfel de coroană. Sfântul Ierarh Nicolae nu seamănă cu Înalt Prea Sfințitul. Avea barba albă și era mai tras la față. Își întoarse apoi, încet, pe furiș privirea spre stânga unde văzu, pe peretele din apropierea altarului, un tablou deasupra căruia scria “Coborârea in Iad”. Domnul Isus Hristos avea sub picioare tot felul de păcătoși care implorau milă. Se vedea și doi sau trei draci cu furci cu trei colți și cornițe pe cap. Imaginea ii aducea aminte de o pictură din tinda bisericii din satul natal. Și aici apăreau câțiva drăcușori care împungeau cu furcile pe păcătoși spre niște cazane în care fierbea smoala. Dar spre deosebire de cei de aici, care păreau foarte fioroși, cei din tinda bisericii de la ei păreau niște copii poznași pe care n-ai cum să te superi iar păcătoșii pedepsiți nu-și dădeau seama de gravitatea situației în care se aflau și parcă fețele lor spuneau “de ar trece și asta să ne putem vedea de-ale noastre”. Dintr-o dată își dădu seama că păcătuiește lăsând să-i treacă prin minte astfel de imagini în Sfânta Biserică și în timpul serviciului divin. Își făcu o cruce apăsata și se concentră asupra slujbei. Apostolul fu citit de un bărbat voinic, cu o frumoasă și puternică voce de tenor. Acesta parcă ținea în mână originalul epistolei trimisă de sfântul Apostol Pavel, atât de convingător citea, iar el făcea, parcă, parte dintre corintenii care se aflau aci, in biserică, și cărora le fusese adresată. A fost de nenumărate ori la biserică, știa aproape pe de rost conținutul fragmentului din epistolă, dar nici odată nu la auzit citit atât de convingător.
Pericopa Evangheliei de la Matei a fost citită cântat atât de expresiv încât a captat atenția întregii biserici, acum aproape plină. A fost, apoi, numai ochi și urechi la cuvântul de învățătură rostit de un tânăr diacon. Acesta a vorbit despre cultul sfinților și a icoanelor în biserica ortodoxă. Se simți un ascultător foarte avizat când clericul aminti despre lupta teoretica dintre iconoduli și iconoclaști. Aceasta deoarece știa multe lucruri din istoria primelor secole ale creștinătății. Dragostea pentru istorie, în general, i-a fost sădită încă din școala primară de către învățătorul Ilie Dumitrescu, iar apoi la școala normală a avut noroc să-l prindă, în primul an, pe profesorul Nicolae Crețu care a avut darul să-i determine pe uni elevi, printre care și el, să citească mult în domeniul istoriei vechi. Era deci în temă cu iconodulii și iconoclaștii, dar cel de la amvon aducea, în predică, multe lucruri despre care nu auzise de la profesorul său și nici nu citise despre ele. A înțeles că Sfânta tradiție, adică moștenirea din tată în fiu, timp aproape doua mi de ani, a obiceiurilor și chiar a anumitor lucruri de esență ale ortodoxiei, este la fel de importantă ca și învățătura Sfintei Scripturi. A înțeles că, mai ales prin păstrarea cu sfințenie a acestei tradiții, Biserica ortodoxă este cea mai fidelă continuatoare a Bisericii întemeiată de Isus Cristos. Ascultând predica își dădu seama de dreptatea pe care o avea fostul său profesor de religie, părintele Costache Diaconescu, când spunea că mersul la biserică "îmbogățește, de fiecare dată, sufletul și mintea". Ii plăcu apoi disciplina ce domnea în această biserică-catedrală, mai ales la sfârșitul slujbei când credincioșii ca la o comandă neauzită s-au dat unii într-o parte alții in cealaltă rămânând pe mijloc o potecă largă pe care înaintau spre ieșire preoții, în odăjdii, având la mijloc pe Înalt Prea Sfinția Sa, care dădea binecuvântări în stânga și în dreapta. Nu se auzeau, doamne ferește, glasuri de preoți, ca în Catedrala episcopală din Râmnicul Vâlcii, care să strige tare și insistent: ”Faceți loc să treacă Prea Sfinția Sa”. Nu, aici oamenii stăteau liniștiți, primind binecuvântările, iar cei mai aproape de mitropolit, mai ales femeile, îi sărutau mâna. Nae se nimeri să fie în primul rând, deci foarte aproape de mitropolit. Nu îndrăzni să iasă în față pentru a-i săruta mâna, dar privirile li se întâlniseră. O căldură îi cuprinse sufletul când Înalt Prea Sfinția Sa, privindu-l în ochi făcu semnul crucii în spre el binecuvântându-l. În tot timpul cât alaiul preoțesc părăsea biserica corul cânta “Pe stăpânul și arhiereul nostru, Doamne ni-l păzește”. Melodia s-a reluat, de câteva ori, până ce ultimul cleric din coloană a ieșit. Cu ocazia acestei ceremonii a putut sa vadă și corul. Cu fața spre altar, cu bagheta în mână, dirijorul stătea parcă în poziție de drepți dar cu capul aplecat, probabil în semn de respect față de alaiul preoțesc care părăsea biserica. Observă hainele preoțești ale acestuia și faptul că purta un brâu de culoare vișinie, semn că urcase ceva trepte în ierarhia bisericească. Barba tunsă scurt, castanie, cu ceva fire albe era singura podoabă capilară calviția cuprinzându-i tot creștetul.
După ce biserica începu a se goli de lume ieși și el pe ușa monumentală. Până să coboare scările mai văzu cum alaiul preoțesc, cu mitropolitul în mijloc, intra, printr-un gang, într-o curte de peste drum. În câteva minute oamenii s-au resfirat fiecare, probabil, pe la casele lor. Și-i închipui apoi cum se vor așeza la masă, în această zi de sărbătoare. Pentru prima oara, după o zi și jumătate, de când plecase de acasă începu parcă să aibă păreri de rău pentru pasul făcut. N-a fost oare nechibzuit plecând, pe furiș, ca un hoț de acasă? Părinții ,mai ales mama, n-ar fi trebuit puși în temă cu ce vroia el să facă? Nu s-ar fi simțit mai bine acum dacă ai lui ar fi știut unde este?. Dacă n-ar fi fost atât de mândru acum ar fi fost mult mai liniștit. Dacă le spunea părinților unde pleacă aceștia desigur l-ar fi înțeles, i-ar fi dat sfaturi care poate i-ar fi prins bine, poate că tatăl s-ar fi înmuiat, și mai ști, i-ar fi dat chiar ceva bani. Ce i-a făcut oare tatăl, în afara faptului că îl certa, din când in când, și voia să aibă ultimul cuvânt, dorință de altfel firească? Poate că tata avea întru totul dreptate atunci când îi amintea de banii cheltuiți cu el, o făcea, poate, nu cu gândul de a-l șicana ci din părerea de rău că nu putea să-i dea pe toți frații la școală, că doar toți erau ai lui și-i iubea pe unul ca și pe ceilalți. El era acum într-un oraș strein, nu cunoștea pe nimeni aci. S-a bucurat când șeful de gară din Jiblea, o vânzătoare dintr-un magazin și mai apoi un țăran care avea grijă de un han i-au spus "domnule". Aceștia l-au tratat cu respect, iar ultimii i-au dat de mâncare și găzduire numai pentru ca au observat ca el are bani. Și apoi ce vor spune părinții si frații lui celor care, observându-i lipsa, vor întreba de el. Familia lui se mândrește cu el, iar el este pe cale, acum, să-i facă de rușine. Simți un nod in gât și lacrimile gata să-i țâșnească din ochi. Plecă amărât din curtea bisericii deodată cu cei câțiva cerșetori care, parcă, îl priveau ca pe unul de a-i lor. Aceștia o luară în stânga așa că el nu avu de ales decât să o ia la dreapta. Nu-și dădu seama cât a mers. Îngândurat, fără să se uite în jur, era cât pe aci să intre într-un grup de fete care șușoteau la o poartă. Se înroși până în vârful urechilor, bâigui câteva cuvinte care vroiau să însemne că-și cere iertare și automat trecu pe cealaltă parte a străzii. Intră apoi în prima tutungerie, ceru o carte poștală, dar se corectă pe dată “mai bine un plic,timbre pentru recomandată și hârtie de scris”.