Curaj si cutezanta
Plecam dezamăgit din Zidurile. Bătusem atâta cale și riscasem un rând de pivoți ca să găsesc un subiect de reportaj în satul acela de câmpie și, când colo, nimerisem intr-o perioadă de calm plat. Nici marele gospodar, dl. primar Chelaru, dar nici vajnicul apărător al legii, dl. agent Þepeluș, nu avuseseră ce să-mi împărtășească din experiența lor recentă de viață. Singurul meu câștig era că-i păcălisem să-mi dicteze numerele lor de mobil. Astfel aveam sperantă că, dacă vreodată …
Dacia mea galbenă brăzda voinicește praful drumului, ca o adevărată eroină a luptei pentru găsirea și diseminarea informației, când o altă Dacie, venind din sens opus, clipi din faruri semnul pericolului. Dar ce patrulă de la rutieră putea bântui pe un drum unde cu greu s-ar fi putut depăși viteza de 30 km/h. ?
- Bre, nu te mai duce la pod, că-l luă apa !
Cum să-l ia apa ? Care apă? Doar trecusem podul de dimineață și era bine mersi, iar ploaie nu mai căzuse de câteva săptămâni ca să crească cotele. Nu putea fi decât o farsă. Și totuși, ajuns la râu, am constatat că omul avusese dreptate. Parțial ; podul nu plecase nicăieri, dar între cei doi piloni principali se căsca o gaură suficient de mare ca-l facă inpracticabil. Am socotit că un pieton, poate chiar doi, ar fi avut loc să treacă, dar în nici un caz o mașină sau o Dacie.
Începusem să citesc cu atenție harta rutieră, în speranța de a găsi un alt drum către civilizație, când un potop de înjurături traversă podul și ajunse la urechile mele. Cel care le emitea coborâse dintr-o caruță și lovea, nervos, cu biciul în parapet.
- Bre, pe unde se poate trece ?... începui eu munca de informare.
- Prin … [cenzurat], răspunse omul, înmulțindu-și loviturile de bici.
Și, convins, probabil, că podul îi știa de frică, omul urcă în căruță și schimbă direcția înjurăturilor către propriu-i cal, care nu prea intra în viteza I. Sistemul se dovedi bun, pentru că vehicululul se puse în mișcare.
- Domnu’, mai bine stai acolo, să nu cadă podul de tot ! îi strigai eu, cu teamă.
- Cade pe … [cenzurat] ! îmi răspunse omul, schimbând, cu ajutorul biciului și al unor noi sudălmi, în viteza a doua.
Nu mai apucă să schimbe și a treia pentru că, imediat după ce trecuse de primul pilon, spărtura din pod se lărgi brusc, calul, speriat, acceleră la maxim, iar căruțașul, surprins, căzu de pe capră, se lovi de marginea parapetului și plonjă în râu, în timp ce limuzina lui trecu fulgerător pe lângă Dacia mea, îi lăsă o mică amintire pe aripa din stânga-spate și se pierdu la orizont.
Dintr-o dată mă văzui transformat dintr-un cetățean cinstit într-un fel de Hamlet, confruntat cu dilema « a fi sau a nu fi ». N-am avut timp să cuget prea mult. M-am repezit în apa râului cu gândul să-l ajut pe bietul om să iasă la mal.
Nu mi-a fost ușor. Căruțașul era inconștient, plin de sânge, probabil în urma loviturii de parapet, iar locul de sub pod era probabil cel mai adânc din toată lungimea gârlei. Mai trăgând, mai împingând, am reușit, totuși, să-l recuperez și să-l trag pe uscat.
A fost prima dată în viața mea când am regretat că nu am dat mai multă atenție demonstrațiilor de prim-ajutor de la televiziune. Reținusem, ca mijloc de resuscitare, doar respirația gura-la-gură, dar, pe cuvânt, mu-mi prea venea s-o aplic …
Am localizat rănile de pe spate și de pe piciorul stâng, am pus, de bine, de rău, câte un leucoplast pe fiecare, oprind sângerarea, dar pacientul meu rămânea leșinat, iar eu leșinam de frică să nu-mi moară în brațe.
L-aș fi urcat în Dacie să-l duc la vreun spital, dar pe unde să trec râul spre oraș ? În față podul cel stricat, în spate câmpia pustie, satul …
Satul ! Aici era salvarea! Salvarea, nu ambulanța. Doar aveam numerele de telefon ale primarului si polițistului !
Au venit mai repede decât pompierii. Nici nu începuse să se întunece și lângă galbena mea Dacie poposeau Logan-ul Politiei Rurale și Megane-ul Administrației Publice. Primarul și șeful de post au organizat rapid o ședință operativă. Am încercat să particip și eu, dar am înțeles repede din spusele lor că experiența le era cu mult “mai superioară” decât bietele mele idei și am acceptat rolul pe care mi l-au atribuit: acela de executant.
În cel mai scurt timp, am aburcat căruțașul în Logan, apoi l-am mutat în Megane și, în cele din urmă, l-am așezat în Dacie, pentru ca nu cumva să se murdărească mașinile statului. Apoi, cu girofarul în față, am luat-o la goană pe drumuri agricole, cu 10 – 15 km/h, către Spitalul județean.
O relatare asupra evenimentului a apărut, a doua zi în presa centrală, de fapt chiar în ziarul la care lucrez, de fapt am scris-o chiar eu, dar, de fapt, a semnat-o chiar redactorul-șef (doar nu era să mă laud singur):

« Căruțaș salvat
O incredibilă întâmplare a avut loc ieri în satul Zidurile. Un căruțaș, care voia sa treacă podul care traversează râul, a fost aruncat în apele învolburate de către calul său, speriat de surparea neașteptată a podului. Un ziarist din capitală, aflat întâmplător în apropiere, a sărit în apă și, cu riscul propriei vieți, a reușit să-l salveze pe bietul conducător al atelajului. Acesta a fost transportat la spital cu ajutorul primarului comunei Zidurile, dl. Florian Chelaru, și al șefului Postului local de Poliție, dl. agent principal-șef Ion Þepeluș. Am aflat că în acest moment căruțașul este în afara oricărui pericol.
Ziarul nostru va iniția o anchetă de presă pentru a afla în administrarea cui se află acest pod de pe raza comunei Zidurile. »

După câteva săptămâni am primit un telefon ciudat de la un coleg din altă redacție.
- Felicitări, bă !
Credeam că mă ia peste picior pentru că-i suflasem un interviu. Dar el avea altă idée
- Nu știam că ești chiar așa un erou mare.
Aha, citise printre rânduri articolul ș pricepuse cine e eroul.
- Dar cum mama naibii ai reușit să iei și o decorație pentru asta ?
Asta era ceva nou.
- Ce decorație visezi, mă ?
- Ce, te faci că nu știi sau ești modest ?
- Ce să știu ?
- Nu ți-au zis ăștia ? N-ai citit știrile ?
Eram pe teren, de unde știri ?
- Ai primit ordinul « Curaj și cutezanță ». Chiar nu te-au anunțat ?
Nu mă anunțaseră, dar era adevărat. Am căutat și am găsit decretul prezidențial în Monitorul Oficial.

“Articol unic
Având în vedere meritele în salvarea vieții unei persoane aflate în pericol, se conferă:
- Ordinul “Curaj și cutezanță”, în grad de “Comandor”, dlui Chelaru Florian ;
- Ordinul « Curaj și cutezanță », în grad de « Cavaler », dlui Þepeluș Ion ;
- Ordinul « Curaj și cutezanță », clasa I, dlui Burtea Dumitru ;
- Ordinul « Curaj și cutezanță », clasa a III-a, dlui …
Autoritățile abilitate vor organiza înmânarea distincțiilor.”
Semna Președintele Republicii.

Ca să vezi! Ajunsesem și decorat! Îmi părea bine, cu toate că nu pricepeam eu prea bine cum făcuse președintele ierarhizarea meritelor fiecăruia în operațiunea de salvare, dar dacă așa a socotit domnia sa …
De abia șteptam să primesc decorația! Nici nu știam cum arată sau le mi-ar fi fost de folos, dar trebuia să fie frumoasă și aveam să mă laud o țâră cu ea în anumite medii …
Într-o zi am primit o adresă: “… vă facem cunoscut că vi s-a conferit Ordinul “Curaj și cutezanță” clasa a III-a pentru merite deosebite de curaj și cutezanță. Ordinul vă va fi înmânat în cadru festiv, la o dată ce va fi anunțată ulterior. »
Ce bine ! aveam să fac poze și un articol de ziar. Măcar atâta meritam și eu …
Festivitatea întârzia. Au trecut câteva săptămâni, apoi luni, un an … Începusem să uit de himerica mea medalie, când într-o zi, m-a convocat redactorul-șef.
- Bă, ia vezi, să pui benzină în mașina aia a ta, că mâine mergem la Zidurile.
- De ce, șefu, ce sa-ntămplat ?
- Ne dă ăia medaliile, ce să fie. Și vor s-o facă chiar la fața locului.
- Dar de ce să mergem cu Dacia mea, ne facem de râs ? Nu-i mai bine să luăm Jeep-ul redacției ?
- Ce, ești nebun ? Nu zici tu că-i drumul nasol ? să stricăm Jeep-ul pe-acolo, după aia cine-l plătește ?
Avea o logică impecabilă. M-am conformat și am pregătit Dacia de drum; am și spalat-o știind cât e de pretențios este șeful.

Drumul către Zidurile părea și mai stricat decât de obicei, însă Dacia s-a dovedit și cu aceea ocazie cea mai bună mașină din lume.
La Primărie domnea o atmosferă extreme de încinsă. Dl. Chelaru, purtându-și cu mândrie eșarfa tricoloră, se agita frenetic, vrând ca totul să iasă bine.
- Vine chiar domnul prefect să-mi înmâneze decorația, spunea el oricui voia să-l asculte.
Tensiunea creștea. Dl. Þepeluș, îmbrăcat cu uniforma de ceremonie, bărbierit un centimetru sub piele, se plimba de colo-colo, abordând pe toată lumea.. M-a prins și pe mine :
- Domne, se vede că s-a schimbatără totul în țara asta. Ia uite cum știe statul să ne aprecieze! Auzi, ia să-mi faci o poză pentru ziar !
La un moment dat, toată lumea amuți, ciulind urechea la conversația telefonică a primarului.
- Să trăiți, domnu prefect ! da, domnu prefect ! am înțeles, domnu prefect! Imediat, domnu prefect!
Punând receptorul în furcă, dl. Chelaru explică tuturor:
- Era domnu prefect! E la asfalt. A dat ordin să trimitem o mașină după dumnealui, că Nubira prefecturii nu poate intra spre noi. Cine se oferă ?
- Merge colegul meu ! se repezi redactorul-șef. Văd că Dacia e foarte bună pe drumurile astea de țară.
Mai puteam spune ceva ?

Ședința a fost destul de scurtă. După ce a întins câte un deget fiecăruia dintre cei care s-au grăbit să-și exprime respectul, prefectul a anunțat :
- După cum știți, prin decret prezidențial a fost decernat ordinul « Curaj și cutezanță » domnilor Chelaru și Þepeluș, din comuna Zidurile, ca și domnului Burtea, de la ziarul din București.
- Și mie ? m-am trezit eu întrebând.
- Dumitale ți-or fi luat-o înapoi! îmi explică primarul.
Au urmat strângerile de mână și partea a doua, la care eu nu am putut participa. Eram cu mașina … pe șosea, transportându-l pe prefect. Până acasă, că șoferul lui plecase.
A doua zi, chiar redactorul-șef m-a pus chiar pe mine să scriu chiar despre meritele sale deosebite, pentru care primise medalia “Curaj și cutezanță ». Articolul a apărut chiar sub semnătura mea, doar nu era să-l semneze cel care era lăudat.
O săptămână mai târziu, m-am prezentat, mirat, la poștă. Primisem aviz pentru un colet. L-am ridicat, plătind și ramburs. Conținea, desigur, decorația mea.

Mi-am fixat medalia pe reverul hainei, mi-am strans, pentru a crea un cadru festiv, mâna dreaptă cu mâna stângă, m-am privit mândru în oglindă și apoi m-am așezat la calculator să scriu articolul pentru a doua zi:

“Un nou accident la Zidurile
Căruțasul salvat ca prin minune de la moarte acum un an și jumătate prin acțiunea inconștient de curajoasă a unui ziarist, și-a pierdut ieri viață într-un accident de muncă. El își conducea atelajul pe un drum de țară, când calul, speriat nu se știe din ce motiv, a provocat căderea bărbatului, care care s-a lovit cu capul de un pietroi. Doctorii legiști spun că decesul a fost instantaneu »