trebuia să trec prin jumătatea aceea de pădure, darius, trebuia să mă las dusă de femei, până la capătul din nord, în casa paznicului-de-vânt. să îl ascult astăzi, să simt cum mă curăță de abandon, de înclinarea mea spre tăcere.

priveam totul cu devoțiune. mi se părea că te trăisem așa, văduvit de mine, sub altă formă, netransformată în sânge.

nu știam cum să îți chem Întâmplările, cum să te păstrez netulburat. doar numele tău din apă îmi va fi potolit setea de viață, setea de moarte.

îmi bântuiau spiritele tale prin trup, darius, înlăturau duhurile pădurii, făcând un cerc paralel cu umbra mea, în timp ce noi dansam lent pe iarba vânătă, fără să se audă vreun acord.

deschideam și închideam ochii, intermitent. mi se umpluseră cu pământ, răscolind în viața ta de atunci, în spectrul tău oblic.

tu nu îți mai amintești, darius, devoțiunea mea oarbă. ochiul care vedea nu era cel uman, ochiul care vedea era peste tot, era în fiecare locuitor al pădurii. era ochiul meu pierdut în tine.

despletește-mi părul, așa, lent, cum desfaci apele mării, corăbier rătăcit prin plumb și cupru.

descântă-mă, eu trec dintr-o scorbură în alta, urmez Călăuza.