- Ce vânt e afară…, ce frig... Iar eu sunt singură în toată casa. Of, Gheorghiță! Mă omori cu delegațiile tale…

Frusina se strânge mai bine în păturile de lână. Lampa îi luminează discret un colț de pat pe care stă întins un caiet studențesc în care tot notează versuri. Visătoare, ridică privirea spre fereastra înghețată, plină cu flori și desene de gheață luminate portocaliu de felinarul din fața blocului. Pendula anunță grav ora unu, gong profund cu rezonanță târzie.

- S-a și făcut unu…, și mie nu-mi iese ultimul vers! Încă o dată:

’Îngheață râuri, munți și văi,
Îngheață cai și zurgălăi,
Nu poate însă, cât ai vrea…’
și de aici nu mai știu. Trebuie o poantă cu rimă la ‘vrea’… Mai bine îi telefonez mămicii, ea trebuie să știe.

Frusina formează repede un număr cunoscut, lasă aparatul să sune de patru ori și închide.

- S-o fi culcat… Vrea – rea, vrea – iubea… Nu merge!

În clipa aceea ușa se deschide încet și prin ea se strecoară un palton cu bagaj. Gheorghiță aprinde lumina în toată casa și lasă geamantanul jos, la intrare.

- Bună dimineața!
- Zi o rimă la ‘cât ai vrea’!
- Rimă? Nu știu, dar ia spune, cu cine stai tu de vorbă la telefon la ora asta?
- Cu nimeni, dragă! Am sunat-o pe mami, dar n-a răspuns... Dar tu de ce intri așa, ca un tâlhar?
- Vroiam să te surprind!
- Nu trebuia să vii abia mâine?
- Ba da. Tocmai de aceea am vrut să știu ce faci tu când ești singură… Brrr! Ce frig e în casă!

Frusina buchisește mai departe hârtia. După câteva minute Gheorghiță revine din baie îmbrăcat în pijama, închide lumina și se bagă în pat. Rămâne doar lampadarul orb să lumineze peticul de pătură.

- Spune dragă, în ritm de opt, o poantă care să se termine în vrea.
- Nu știu…, mi-e somn.
- Unde-i Dicționarul ăla de rime?
- Unde l-ai pus…
- Te rog, mergi la Ioana. I l-am împrumutat acum două zile…
- La ora asta? Doarme, femeie, nu vezi cât e ceasul?
- Până nu găsesc ultimul vers, nu pot închide ochii. Uite:
’Îngheață râuri, munți și văi,
Îngheață cai și zurgălăi,
Nu poate însă, cât ai vrea ’… zi tu mai departe, dacă ești deștept!

Gheoghiță respiră profund.

- Na, c-a adormit! Ce nepăsător…, asta-i lipsă de bun-simț! Gheorghiță!! Gheorghiță!
- Ce-ai dragă, de ce plângi?
- ‘Nu poate însă, cât ai vrea’… Zi și tu o poantă, că la bancuri ești bun.
- Nu-mi vine, na! De-ai știi pe unde am umblat astăzi…
- Gheorghiță, ai băut?
- Ce să beau, dragă!? N-am băut nimic, ce-ți veni?
- Atunci ia mașina și mergi la mămica. La telefon nu răspunde… Hai, puiule, te duci?
- Nu mă duc! Mai bine fă bine și te culcă, iar mâine o să-ți vină, cu siguranță, rima…

Frusina stinge lampa și o vreme nu se aude nimic. După cinci minute o aprinde iar:

- Nu merge!
- Ce?
- Nu pot dormi și apoi, mi-am amintit unde-i dicționarul de rime. După șifonier, a căzut ieri dimineață când ștergeam praful. Ajută-mă puțin...

Gheorghiță se ridică din pat și se uită după șifonier, pipăie cu mâna, se uită și iar caută.

- A!
- Ce-i, dragă?
- Nu-i acolo! Sigur este la Ioana. Hai, pune ceva pe tine și coboară două etaje.
- Bine, mă duc, dar dacă se supără, e treaba ta!
- Lasă, nu te mai duce… Hai, în pat.

Gheorghiță se învelește cu păturile tremurând și adoarme imediat.

- Are opt picioare!
- Cine?!
- Versul, Gheorghiță! Și se termină în ‘vrea’. Of, mami știe cu siguranță… Eu chiar nu înțeleg cum poți dormi.
- Nici eu…
- Uite:
’Îngheață râuri, munți și văi,
Îngheață cai și zurgălăi,
Nu poate însă, cât ai vrea’…
- ‘S-o-nghețe pe nevastă-mea!’
- Ce-ai spus, Gheorghiță?
- E, am glumit…
- Ești genial! Ge - ni - al!