„Sforăia. Da, scaunul sforăia” (Fănuș Neagu, Scaunul singurătății)



insistă Seralompu depărtându-se țeapăn printre scaunele cu pluș roșu
Într-adevăr
hublourile începuseră să absoarbă o lumină verde-albăstruie iar aripile mucegăite se bălăceau într-o îmbietoare ciorbă solară. Fără efect zgomotul motoarelor
„nu, nu, noi vrem afară!”
„unde afară? unde vedeți voi afară?”
„vrem în curtea avionului”
„liniștiți-vă copchilași, racheta noastră nu are curte nici balcoane nici școală”, zâmbi Botros mătușii mărunte, invincibile
Apoi frații Abiluță strigară cum că să vină masa acolo jos, pe culoar, între scaune și calorifere și Botros, chelnerul uriaș de chel, le depuse la picioare ofranda de fistic făcăluit întins frumos pe feliile de vită și, bineînțeles, nelipsita înghețată de ciupercuțe
Degrabă se revărsă din toate colțurile întreaga familie Meiar, academicianul nostru și soția (în funcție propriu-zisă) copilotului își ocupară locurile între taburetul marsupialului și cel al copilotului stil „Ludovic seize foncé”. Căprioara, dna Meiar, îl plesnește grațios pe profesor, care își scoate inelarul din nas în schimbul unei strâmbături universitare tip psiho-cibernetic (un fel de enjambament al nasului după biftecul ochiului stâng).
„tăițeii, tăițeii!” urlă și mătușa Frela, întrerupând rugăciunea clefăită a dnei Meiar cu un râgî mic și o ploșcă scurtă sub coasta lui Abiluță cel Stâng care venise zadarnic în dreapta lui Abiluță cel Drept pentru a o deruta.
„fidea à la nocos”, se pripi Botros și Seralompu ateriză pe locul discret unde avea să vină tortul, cu parașuta lui bine uscată verde bine umplută cu conserve. Păreau însă toți acești nomazi pirați, brigadieri scelerați mai uniți în jurul lumânării sinistre a primei lor aniversări post-egiptene via Gorla, Altania și în sfârșit Polita prima pe dreapta?
„că vreau afară, ția Frela” se ghiduși Abiluță cel Stâng și brusc sesizară contrastul sever dintre sfecla măreață a soarelui și țeasta rectangulară a lui Abiluță cel Drept (1992-?)
„mai e și verzulie” gemu cineva în timp ce ea își pieptăna revărsarea aia inodoră peste pieptul opalin pântecul turcoaz și jambele cu solzi de agată.
„atunci, o, cine-ar putea uita?” țipă Seralompu, uscat că survolaseră o dictatură și o revoluție și că el coboară la prima democrație; și ția Frela își smulse dantela cu plasture roz arătând că, deși izobară după marchizul Zalobir:
„nu mai pot sta așa fată bătrână cu doi Abiluță de fusta mea prin avioane, cu speranța și amintirile între o decolare și câteva posibile prăbușiri!”
când Botros instală menuetul de adio – alternativă trădătoare bine ticluită după cum avea să reiasă la cercetările ulterioare întreprinse asupra cutiei negre – menuetul de adio – chestiune de bon goût în care maestrul Meiar fusese doctorand 3 luni, ceea ce sporise imens venețiile ritualului nupțial al demoazelei Robela, hic et nunc resemnată Meiar.


CAPITOLUL II



Imediat după catastrofă și în virtutea inerției, Abiluță cel Stâng avea să continue invazia amețitoare a tinereții sale – în registru minor acum – fără ca însă – lipsit de geniul lui Abiluță cel Drept și măcinat de nostalgii – să poată duce la bunsfârșit elogiul nomad închinat de acel echipaj de pioasă amintire libertății purității și modestiei.
Abiluță cel Gras a domnit între 1999 și 2000, având ca principale repere istorice îndelungata Pax Abilutica și capitala sa cu foișor dantelat verde în memoria celui care, în pofida exploziei, sfârșise într-o verticalitate sublimă: Seralompu.