CAPITOLUL II


Leinad reveni în casa Dumitrescu abia după o săptămână și aceasta nu de dragul conversațiilor sale cu Diana, ci doar pentru a o vedea pe Raluca. Conacul era mare și avea o grădină imensă în stilul acelora din Babilonul antic. Pe timpul verii, scoteau din seră palmierii, pe care domnul Dumitrescu îi primise de la consului Egiptului, la sfărșitul războiului. Fântâna arteziană din fața casei dădea întregii curți un aer de superioritate și o tentă de mândrie. Obsesia domnului Nicolae Dumitrescu pentru grădinărit și pentru îngrijirea pomilor și a plantelor nu era greu de observat. Peste tot se vedeau urme de bună întreținere. Aleea care ducea de la poartă spre ușa casei era pavată cu dale vechi, dintre care lipseau câteva. Mai multe cărărui, de asemenea pavate, se desprindeau din cea principală și făceau înconjurul casei printre tufele de trandafiri roșii și albi, care, doar la o scurtă privire, te amețeau. Această casă părea neatinsă de război.
Leinad deschise poarta încet, și, plin de emoție și nesiguranță păși spre intrare. Sub teiul care străjuia întreaga curte și te impresiona prin marimea lui, mirosul îmbietor pe care îl emana, pe o bancă, îl găsi pe Andrei, trist și abătut. În acele momente atât de importante, sfiala îl stăpânea pe Leinad, care nu știa ce să facă, să tulbure liniștea atât de profundă a tânărului sau să se îndepărteze.
- Andrei! Spuse el la un moment dat, cu vocea tremurândă.
- Leinad! Exclamă tânărul și se aruncă în brațele poetului începând să plângă. De ce nu ai ajuns mai repede? Ce ți-a luat atâta să ajungi la noi? spuse Andrei pe nerăsuflate.
Leinad era puțin încurcat de reacția tânărului. Nu prea știa ce să zică. Respira încet și parcă îi era frică să facă vreo mișcare. Se așeză, totuși, pe bancă lângă Andrei și îl cuprinse cu mâna pe după umeri. Oftă și el de câteva ori, fără să spună nimic. Evident, nu era acum nici locul și nici cel mai potrivit moment pentru a începe vreo discuție complicată despre starea morților sau ceva de genul acesta. Nu, Leinad stătu și așteptă în liniște ca Andrei să își revină. Poetul simțea zbuciumul interior al băiatului familiei Dumitrescu. Simțea că inima îi bate mult mai tare decât era normal și ar fi făcut orice, să îl liniștească și să îl asigure că era alături de el. Ochii tânărului tremurau și se mișcau atât de violent și de repede, de parcă urmăreau cu atenție o furnică pierdută de mușuroiul ei, și care, înspăimântată, caut drumul spre furnicar. „Ce interesantă e firea omului”, își spuse Leinad, „și uite ce mișcări aproape convulsive are băiatul chiar dacă tatăl său a murit deja de o săptămână.” Aceste gânduri îl chinuiau atât de tare pe poet, încât era cât pe ce să strige în gura mare, să îl audă toți: „Ajutooor!” Se stăpâni totuși și, ridicându-se, îi întinse mâna lui Andrei, care îl urmă fără împotrivire. Ajunși în casă, în holul lung, îl izbi un miros închis, vechi. Făcu câțiva pași pe covorul de un roșu palid și ajunse repede în sufragerie, unde sub tavanul împodobit cu un candelabru mare de cristal și sticlă de Murano, stătea doamna Diana și Raluca, tăcute și triste. Ca ornament, într-un colț al încăperii era așezat un lampadar de aur. Canapeaua învechită și îmbrăcată într-un material maro, uscat, dădea impresia unei camere nobiliare din Paris, locuri pe unde Diana umblase destul de mult în tinerețile sale.
Raluca sorbea din ceașca de ceai încet, fără nicio grijă și totuși, părea mai speriată ca oricând. Nu observă prezența lui Leinad, decât când acesta tuși zgomotos. Poetul își freca mâinile una de alta și nu știa cum să se comporte.
- Tu ești? Întrebă Raluca așteptând un răspuns rapid.
Leinad luă o atitudine demnă de respect, și, ca și cum ar recita, spuse:
- Mă numesc Leinad. Numele meu de familie nu cred că ar avea vreo relevanță pentru dumneavoastră, tânără domnișoară.
- Câtă dreptate ei, spuse Raluca plictisită.
În acele momente, fata nu reușea să își facă o idee asupra faptului că tatăl ei a murit, darămite asupra unui băiat, în cazul de față, Leinad. Puțin dezamăgit, Leinad făcu o scurtă plecăciune înaintea celor două dame și plecă promițând că va reveni în scurt timp. Își potrivi bine pălăria pe cap și ieși, cu gesturi nervoase, afară din casă și din curte. Doar el știe unde a vrut să plece de a ajuns fix pe strada Z., unde, un eveniment neprevăzut îl făcu să își schimbe total modul de a gândi...