Astfel, după ce stătu el în cumpănă (pe spate) și se gândi la o nouă mutare care să semene a ceva ,,ce n-a văzut Parisul'', deschise catastiful atât stufos (un fel de carte de imobil în continuă schimbare) al Muribundiei și harș! șterse primul nume care, evident, era al lui.
Astfel că din Io Mircea, deveni Nașu Mircea Afon. Asta fusese ideea cea mai originală care-i trecuse prin cap, vreodată. Legat de Proclamație, a fi afon, însemna de fapt, a fi surd la ,,bâzâielile'' așa-zis poetice ale risipiților care-i făceau zilnic trafic intens pe Muribundia.
La polul opus, ajutoarele lui de nădejde (periate cam o dată pe lună) trebuiau botezate după chipul și asemănarea nășicului, în asta constând, de fapt, toată schimbarea atât de mult discutată (tot de ei). Unii fură botezați cu forța, numele li se potrivea ca nuca-n perete, dar alții alergară bucuroși, care pe jos, care pe bicicletă, să-și schimbe buletinele. Cei de la evidența populației avură momente de-a dreptul comice să înscrie nume ca Afon Maron, Afon Balon sau Afon Antifon. Dar conform dorinței liber-consimțite, nimeni nu se poate... amesteca în gustul omului.
Cel mai surprinzător a fost DonBag, care a devenit Afon Saul, nu se putea altfel, pentru că numele lui era mult prea legat de partea duhovnicească a comunității. E drept, că numele fusese ales la întâmplare, dar era cel mai inspirat, în conformitate cu izbucnirile necontrolate ale celor care, din când în când urlau din beciurile Muribundiei (vezi atelier sau pagini de autor): ,,Saule, Saule, de ce mă prigonești?''. Existau speculații pe această temă, cum că la auzul lor, DonBag, un spirit năvalnic și mult prea doritor de-a-i aduce la turmă, dar pe calea pe care o stabilise el singur, în loc să scoată Patericul, scotea crucifixul pe care-l folosea sub formă de ciomăgel. Loviturile erau aplicate cu mare artă, așa încât, rar rămâneau urme pe fruntea sau spinarea ,,necredinciosului'', el rămânând doar cu o credință nestrămutată că ,,dreptatea a fost mâncată de lupi''. Alături de vajnicul slujitor al domnului, ce putea să lipsească decât un beletrist și condeier neîntrecut în a-i ,,încondeia'' cu eticheta ,,cine nu e cu noi- e împotriva noastră!'', pe toți cei care aveau curajul la vreo opinie în legătură cu moartea, încă din fașă, a rahiticului lor prunc, numit atât de nefericit, Proclamație. Este curios, că el(pruncul), nici nu murea, nici nu trăia, clipea din când în când din ochișorii lui de pește fiert și deși refuza orice mâncare umplea pemperșii în fiecare dimineață, cu ceva, care culmea!... nici măcar nu mirosea în vreun fel! Așa au decis ei să-l mai dădăcească o vreme, doar-doar, s-o întrema vreun pic și-o articula și el măcar cuvântul ,,tata'' că epoca matriarhatului a trecut demult!